Acest fenomen prealabil de naţionalizare artistică, îl socotea ca un punct de plecare în evoluţia sa.
Dar ceea ce-l izbea acum ― în 1922 ― caietul datat din 1915, era tonul epatat, nu orgoliul, mai degrabă vanitatea care se desprindea din rîndurile Incantaţiunii, de pildă. Fiecare rînd al Incantaţiunii se fălea parcă: "Uitaţi-vă la mine ce bogat sînt!
Uitaţi-vă ce pot face eu dintr-un cuvînt! Nu mă aplaudaţi, nu mă felicitaţi, dar uitaţi-vă la mine. Am nevoie de privirea voastră ca să-mi măsor mai bine puterea şi bogăţia. Un rege fără de norod nu mai e rege. Fiţi voi norodul regalităţii mele. Voi, nivelul mării; eu, muntele."
Lămurea gesturi de parvenitism literar în paginele acestui caiet, în sufletul acelei epoci hotărîtoare pentru el prin naţionalizarea sufletului, prin adînca şi personala încorporare a sunetului românesc în sonoritatea lui. Ai fi zis că nu se născuse în palatul său sufletesc, ci într-o colibă, şi că deodată devenise stăpîn întrun palat al său, dar în care nu trăise şi nu intra cu gestul firesc al stăpînului, ci cu fanfaronadă exuberantă, sau abia stăpînită, a norocosului îmbogăţit.
Literatura unor evrei din România îi dădea aceeaşi impresie de nefiresc, de ostentativ, de febril. Peştele dac-ar deveni subit om, ar fi epatat că are mîni, picioare şi glas. În loc să se folosească de mîni, de pildă, ca de un organ cu care s-a născut, le-ar produce, le-ar pune în evidenţă, ca pe-o distincţie nobiliară pe care vrea s-o observe toţi. Ş-atunci fiecare gest făcut de acele mîni ― oricît de natural în sine ― ar deveni pretenţios ― şi ratat. Dacă ţi-ar oferi un chibrit, n-ai şti ce să-i spui şi ai şovăi între: "Mulţumesc pentru chibrit"; şi "Da-da. Am văzut! Ai mîni.
Felicitările mele." La fel cu celelalte atribute, de curînd dobîndite.
Acest gest, corcitură de utilitate şi vanitate ― falsă monedă prin aceasta ― îl vedea în literatura cîtorva evrei români. Cuvîntul întrebuinţat de ei, dacă era românesc, devenea prea românesc, tinzînd parcă să dovedească naţionalitatea lor neaoş românească, mai mult decît să exprime riguroasa nuanţă a unui gînd. De altfel, cei care ocoleau mai zeloşi, în literatura românească, neologismul, erau evreii scriitori. Ei importaseră arhaismul cel mai greoi; import, căci îl aduceau din ţara cronicelor, atît de nefiresc el, domolul cuvînt de munte sau de şes, în febrilitatea şi subtilitatea lor citadină.
Şi în ordinea lecturilor se reedita aceeaşi atitudine. Scriitorii cei mai lăudaţi de evreii literaţi sau gazetari, erau Eminescu şi Creangă. Admiraţia pentru Caragiale, mai reală şi foarte explicabilă, era mai puţin sunată, căci Creangă e zvonul franc al satului românesc clădit din lut şi baligă, iar Eminescu e cotnarul amar, cu amintiri
de nuc, al celor mai pure podgorii natale.
Îl mira acum această asemănare de ton (între literatura lui din 1915 şi literatura unor evrei români. Se vede că pe atunci, de curînd descins din literatura franceză, era un român debutant sau, mai exact, un român neofit, cunoscut fiind zelul excesiv al neofitului, saltul dincolo de spinarea calului, de teama lui dincoace.
În toate faptele, întîmplările şi creaţiunile vrîstelor crude, vei găsi imperfecţiuni, vulgarităţi şi dezarmonii, pe care luciditatea sporită de experienţă şi maturizare a vîrstei din pragul căreia te judeci şi analizezi retrospectiv, le poate uşor desprinde şi sublinia. Dar gestul revelator, într-o măsură e admirativ, ca şi al corecţiunii părinteşti. Căci toate cusururile vrîstelor din urmă, îţi arată o mai exuberantă energie, îţi dovedesc o mai impetuoasă vitalitate ― într-un cuvînt, îţi amintesc viguros de o tinereţă treptat dusă prin eliminarea imperfecţiunilor care-au caracterizat momentele ei succesive, făcînd din perfecţiunea actuală, presupusă
poate, o caducă încremenire.
Acest caiet din 1915, Peştera lui Ali-Baba, aparţinea unui Dănuţ mai tînăr, mult mai tînăr. Poate că tînăr pur şi simplu. Căci acum, privind îndărăt prin anii războiului, regreta parcă acel accent de juvenil triumf al sufletului de atunci, deşi îi descoperise viciul.
Schimbă maşinal ― adevărat tic al mînii ― vechiul titlu, prefăcînd Peştera lui Ali-Baba în Game, luînd astfel caietului semnificaţia sau pretenţia de tezaur, dîndu-i-o pe aceea de exerciţii verbale.
Închise caietul Gamelor, luînd unul mai recent, intitulat Ceasul cucuvaielor.
Titlul acesta i-l pusese noaptea, o noapte de acum trei ani, curînd după plecarea Monicăi.
Casa era goală. Vechea casă Dumşa, cu două etaje masiv suprapuse şi toate odăile pustii, afară de ietacul mamei lui şi de foasta odaie a Monicăi, locuită de el.
Nu primise încă nici o veste. Aflase din întîmplare nebunia domnului Deleanu ―
aşa aumea Dănuţ această slăbiciune a tatălui său ― de-a consimţi ca fetele să plece pe marea plină încă de mine plutitoare. Cu o săptămînă înainte, un vapor se cufundase.
Mama lui nu ştia nimic. Domnul Deleanu era la Bucureşti.
A cincea noapte de la plecarea Monicăi; întîia, însă, cu gîndul călătoriei pe mare.
Şedea cu cotul rezemat de marginea ferestrei deschise. O nuvelă începută, intitulată Mînile, se vestejise fad. Sufletul o lepădase. Odaia era ostil curată. Se făcuse grijitură mare, înainte ca Dănuţ să se instaleze în ea. Totul era rigid aşezat de mîna servitorilor. Mirosul de terebentină al podelelor ceruite, aşternea ca o pojghiţă de gheaţă acolo unde zîmbiseră flori. Cînd întorcea capul înlăuntrul odăii, vedea pe masa Monicăi ― nu devenise încă masa lui de lucru ― luminată în plin de lampa cu picior elastic şi glugă de metal, o fotografie de-a Monicăi, încadrată în
lemn negru, la fel cu masa, cu lemnul fotoliului, cu poliţa dată cu baiţ, şi cu
"bahut"-ul bombat.
Cînd Monica era la Iaşi, făptura ei luminoasă, chiar cînd lipsea de acasă, punea o vibraţie de blond cald pe toate mobilele vechi de lemn închis. În încăperea profund locuită de ea, ca în odăile cu mari buchete de crini, era o luminozitate şi ca o prăfuite de polen.
Dar plecarea Monicăi pe mare, mirosul tare al terebentinei şi aerul împăiat al decorului orînduit de servitori, restituiau lemnului negru accentul său mortuar, lăsîndu-l să domine.
Aşa veghease în timpul războiului, în unele nopţi de acalmie. Tăcerile nopţilor de pe front erau mai stranii şi mai greu de înfruntat ― căci aduceau gîndul ― decît bubuitul tunului şi ţăcănitul mitralierei, care porunceau fapta. Instinctiv, toţi camarazii lui simţeau aceasta, şi dacă acţiunea îi izola pe fiecare la bateria lui, inacţiunea militară îi coaliza, ca preajma cimitirului pe cei care se plimbă noaptea la ţară. Se adunau în grup compact ca să alunge tăcerea, s-o uite. Improvizau distracţii cît mai puerile, ca şcolarii în recreaţie. În genere, jocul de cărţi cu ritmul său iute, cu emoţiile sale tari ― un fel de parodie a războiului, în care riscul vieţii e înlocuit prin al pungii ― satisfăcea şi nevoia de uitare în comun, şi dorinţa de combativitate, de exterminare a aproapelui, fără de care distracţia îşi pierde piperul, devenind anodină, fadă. Incapabili de-a secreta veselia din ei ― aportul de glume şi anecdote adus de foştii civili se epuizase repede ― o absorbeau din sticle, căutînd să respecte în acest mod de înveselire, principiul vaselor comunicante.
Discuţiile evocau mai ales femeia ― războiul, ca subiect de discuţie, era monopolizat de societatea străină frontului. Evocau femeia cu cinism şi cu brutalitate fiziologică, aşa cum în genere e discutată femeia de grupurile bărbăteşti, care echilibrează prin trivialitatea comună, sentimentalismul individual, a cărui pudoare cu ciudat aspect e trivialitatea.
Dănuţ nu putea participa la aceste desfătări ― patetice prin tăcerea împrejmuitoare. Era inapt pentru petrecerea în comun. De cînd era în liceu, încercase cheful între camarazi, fără să izbutească. Veselia unui grup omenesc îl întrista. Hohotul de rîs destrăbălat al veseliei colective, în loc să-l asimileze săltăreţ, îl expulza, amar. Pe lîngă aceasta, nu ştia să joace cărţi şi nu putea bea alcooluri nici cît o mireasă. O cupă de şampanie, pentru el era un efort, a doua, o pedeapsă, a treia, o imposibilitate. Nici glumeţ nu era între oameni, căci zîmbetul isteţ al glumei numai singurătatea i-l stîrnea uneori, ca o seminţă explozivă, întîmplător adusă de vînt.
Această inaptitudine nu-l făcea mîndru cum face pe unii oameni ipocriţi sau mahmuri din pricina ficatului, care văd în izolarea de veselie, sau incapacitatea de veselie, semnul superiorităţii. Dimpotrivă îi invidia blajin pe ceilalţi, cum invidiezi pe orăşanul grav cu care te plimbi la ţară, cînd îl vezi dansînd alături cu ţăranii, o
horă, o sîrbă sau o bătută, puţin ridicol, dar superior ţie prin accesul ritmurilor alegre şi naive, în faţa cărora ironia ta e totuşi pedestră şi ignorantă.
Natural, se resemnase în singurătate, complect despersonalizat de uniformă şi de viaţa în comun.
Veghease multe nopţi, la uşa unui bordei, pe prispa unei case ţărăneşti cu geamuri sparte şi ograda pustie, pe trunchiul unui copac sfărmat de un obuz, pe scaunul rigid al unui cheson, sau pe stînca de munte, subt stele mortuar apropiate de suflet.
Era ca o antrenare pentru neclintirea şi tăcerea trupului în moarte, veghea lui fără cuvinte şi mişcări. Nici o revoltă. O resemnare ca a pietrelor, dacă natura le-ar fi dat conştiinţa nemişcării lor minerale, printre ritmurile vegetale, animale, umane şi astrale. Îşi pierduse complect facultatea artistică de-a îşi împodobi tăcerile. O
dispreţuia. Pe-atunci, literatura morţii şi a deznădejdii îi apărea cabotin făţarnică.
Cum poţi să versifici sau să exprimi frumos tristeţa, de pildă, pe care o proclami profundă şi definitivă? Expresia artistică, ritmul inerent ei, conţine în ţesutul ei intrinsec, un optimism, o bucurie, o activitate satisfăcută, o energie măgulitoare, care dezmint categoric autenticitatea tristeţei astfel exprimate. Mortul, în clipa cînd moartea l-a pecetluit, nu spune: "Sînt mort. Priviţi-mă." Neputinţa definitivă de-a notifica această stare, îl face să fie mort. Altminteri ar fi un pseudomort. Dar natura nu umblă cu fleacuri, nici nu-i cabotină. Mortul nu e vanitos, nici orgolios, fiindcă-i mort în faţa celui viu alături de secretul său indescifrabil. E mort pur şi simplu. E definitivul punct. Literatura însă, după
fiecare moarte pune două puncte.
Această energie vanitoasă şi ipocrită făcea pentru el impură sinceritatea literară, îndepărtîndu-l de lecturile care i-ar fi fost singurul refugiu accesibil împotriva singurătăţii şi tăcerii. În acele veghi, dragostea lui pentru Monica îşi pierduse strălucirea literară, fastul decorativ, înduioşările agreabile ― căpătînd o amploare sobră, care domina cu linie pură de munte pe orizont, toate văile, toate terasele sufletului, toate liniile curgătoare de ape.
Gîndul Monicăi nu-i mai trimitea măgulitor parfum de tei înflorit la fereastra lui, ci grav miros de brazi. Cuvîntul "etern", între dragoste şi moarte ― amplu şi egal prezente ― devenea simplu ca semnul crucii făcut de ţăran la auzul clopotului de bronz deasupra căruia, tot clopot, e cerul.
În timpul războiului nu scrisese nici un rînd. Sufletul se simplificase în jurul Monicăi, adîncindu-se treptat subt bolţile religioase ale tăcerilor de-atunci.
