Obsesia indiscreţiei vamale încreţea multe frunţi, şcolăreşte, ca la apropierea orei de matematică.
Ţărmul se apropia, pierzîndu-şi vălul albastru aşternut de zări, avînd în frunte Cazinoul, care este întîiul păcat al Constanţei în faţa mării, al doilea fiind statuia lui Ovidiu, în faţa cerului şi a eternităţii Imperiului roman.
Pe punte începea înfrigurarea călătorilor de pe peron, cînd se anunţă expresul urgent, prin palpitaţia clopoţelului şi duduitul şinelor. Sentimentul plecării copleşea absurd pe cel al sosirii. Femeile erau enervate de gîndul că au uitat ceva în cabină
şi o priveau recapitulativ, bărbaţii îşi pipăiau toate etajele buzunarelor şi se uitau la ceas, tic echivalent cu al femeilor cînd se uită în oglinda poşetei.
Comandantul vasului se suise la comandă, într-un fel de costum de tenis galonat. Vaporul îşi încetini mersul, devenind parcă mai greu. Începu manevra elegantă, dar mult prea migăloasă, a intrării în port. Înălţate deodată ca poştele pe sfoara zmeului ― pe catargul mare, pavilioanele cu numele vaporului, fîlfîiră
colorat.
Două steguleţe se ridicară: albastru pentru pilot, galben pentru vizita medicală.
Din port se desprinse un fel de gîscă, rapid plutitoare, cu gît de fum, care, apropiindu-se, deveni vaporaş cu direcţie imperinent perpendiculară pe flancul vaporului. Venea, crescînd, dar din ce în ce micşorat în contrast cu enormitatea sporită a vaporului, ca o ţigaretă serviabilă de la care o havană cu proporţii de castravete solicită focul.
Pilotul se sui pe vapor. Actul întîi se isprăvise. Aşteptai cortina şi aplauzele.
Pilotat de noul-sosit, vaporul trecu printre faruri, intrînd solemn din mare în cuşca portului, cu statura lui clădită pentru larguri, dar demnă în exil.
Între comandă, proră şi pupă începu schimb de porunci, gesturi şi urlete, ca o sfadă stacată proiectată pe cer, de la prea mare distanţă ca să devină bătaie.
Comanda: "Funda", slobozi un huruit apocaliptic, ca şi cum vaporul, fără să ştie, ar fi adus în pîntecele său un cataclism. Prin nările vaporului, ancora se prăvăli ca o cruce pe un mormînt de cruciat, însoţită de cascada zornăitului de lanţuri şi fierării, ca un galop medieval.
"Bandulele" zburară festiv ca serpentinele. Parîmele vînjoase fură prinse de
"babalele" cheiului, enorme boturi de fier de care sînt priponite vapoarele. Şi, nebuneşte, hîrîind delirant, ca într-un atelier de croitorie în care toate maşinile deodată trepidează, vinciurile vaporului se dezlănţuiră, aducîndu-l inert spre chei, captiv între parîmele întinse, ca trupul unui Guliver ostatic în ţara piticilor.
Cînd ai ajuns în faţa peronului cu trenul, te cobori grăbit. Cînd ai ajuns cu vaporul în faţa cheiului, lipit de zidul debarcaderului, stai. Stai tot pe vapor, cum fierbe apa în oală, dar stai. Ai impresia că eşti atîrnat în cuier.
Formalităţile se suiră imediat pe punte, vamale şi medicinale. O dată cu ele, şi infracţiunea, adică micul privilegiu, atît de reprezentativ pentru ţara pe malul căreia vaporul acostase. Infracţiunea era încarnată de un avocat. Avocatul era domnul Deleanu. Nu era nici vameş, nici doctor, dar băuse vermut şi cu doctorul, şi cu vameşul, formînd cu ei o trinitate care păşea inseparabilă pe puntea vaporului oprit.
― Olguţa!
O căuta prin mulţime, cu privirea vertiginos lucidă a jucătorului de cărţi, care desparte cupa, trefla, pica şi caraua în iureşul maşinei de treier.
Avea tîmplele albe şi masca mistuită a bătrîneţii, mască numai, căci ochii erau de copil la uşa pomului de Crăciun, inima la fel şi mişcările capului şi-ale braţelor dovedeau agilităţi de veveriţă.
― Olguţa!
O avea în braţe, o strîngea, o săruta, spunîndu-i numele printre sărutări, ca o veste.
― Fetiţa tatii!
Şi era ciudat şi înduioşător să vezi pe acest copil cu părul alb, strîngîndu-şi în braţe păpuşa regăsită, spunîndu-i cu ochii părinteşti umezi: "Fetiţa tatii" ― în timp ce "fetiţa", mai mare decît el şi imperios tînără, îi dezmierda tîmplele albe, de care
curînd avea să se despartă, înălbindu-le mai tare şi mai greu decît anii.
PARTEA DOUA
Înainte ca ochiul să o vadă, mult înainte, cataracta Niagarei se anunţă
formidabil urechii. O auzi, o simţi. E vibraţia surdă încă a unei drîmbe cu dimensiuni de fluviu, pe buză de uragan; apoi e vîjîitul unei coarde de contrabas de himalaică statură. În preajmă-i, întinderea unui ocean, cutremurată, s-ar încreţi. Dar timpanul? Pe fondul enormităţii sonore, bubuitul tunetului îţi pare fleac efemer, situat în ordinea liliputană a insectelor ― şi explozia tunului, puşcă de soc, infantilă şagă. Fără să vadă cataracta, urechea a apreciat vastitatea ei, căpătînd un nou criteriu sonor, care pregăteşte ochiul pentru năprasnica arătare a mugetului cosmic, îmbăiat de spume.
Aşa trebuie să fie şi cu oraşele în care viaţa se adună şi răsună exploziv; să
existe pentru auz, cu fizionomia lor distinctă, înainte ca ochiul să le întîlnească
ziditul contur, felurita configuraţie. Dacă un orb care a trăit într-un oraş, revenind în el, după o lungă absenţă, nu-l va recunoaşte ascultîndu-l numai cum sună şi cum tace în contratimp, oraşul acela există pe harta ţării, dar viaţa tumultoasă a oraşelor l-a expulzat din rîndurile ei agresive. Oraşul acela e mort. Dac-ar fi om, i-ai spune:
"Sinucide-te".
Un astfel de oraş e capitala Moldovei. Iaşul nu mai are puls de oraş diurn, nici zvon de oraş nocturn.
Ascultat cu ochii închişi, Iaşul e aceeaşi trepidaţie hodorogită de căruţe ― şi trăsurile ieşene au sunet de căruţă pe străzile ieşene ― a tuturor oraşelor de provincie moldovenească, în care tăcerea spaţiază, ca la sate, lătrat de cîni, muget de vite şi rare accente omeneşti.
Are totuşi şi Iaşul un sunet vioi, o impetuozitate sonoră, care domină un singur moment al zilei: dimineaţa.
Acel răsunet de viaţă îl dau harabalele de gunoi ale primăriei.
Dis-de-dimineaţă somnul ieşenilor tresare, tresaltă şi se cutremură.
Bucureşteanul, care de la cinci dimineaţa doarme într-un urlet organizat, distribuit în toate ungherele Capitalei cu felurite nuanţe de intensitate ― ar dormi înainte, fără să-i pese de bîzîitul de bondar în grabnică traiectorie. Dar ieşeanul ― răsfăţat o noapte întreagă în tăceri de undă submarină ― saltă cu bătăi de inimă indignat.
Cine-i tulbură liniştea fără cută a somnului de dimineaţă care e pentru somn ceea ce caimacul e pentru cafeaua turcească? Cine-i învîrte la ureche această uriaşă
huruitoare de Moşi? Cine? Harabalele primăriei. Din dealul Sărăriei, vreo douăzeci-treizeci de hara-bale, la care-s înhămate cele mai jalnice gloabe, gunoi al rasei cavaline, se revarsă la vale, de-a dura, în goană hurducată şi dîrdîită, fiindcă-i pantă; căci pe drum drept, gloabele lehametei de-abia ar putea urni harabalele goale. Conducătorii acestor vehicule sînt tinere haimanale, veseli derbedei, cu faţa roză şi muc de ţigară în colţul gurii: sfîrc impertinent al buzei de jos, ţinînd loc de musteaţă; cu un bici care e o vargă cu şfichi de sfoară putredă, ridicat spre cer cu gest imperial de sceptru; cu faţa mînjită ca a homarilor, haine peticite şi chiot haiduceşte ţuguiat.
― Hii, hiiiii!... Hio, hiooooo!...
