Se ruga.
Dacă n-o trezea el ar fi trezit-o soarele, peste o clipă, două, trei... Un tumult îmbelşuga lumina.
―Olguţa...
Îi puse mînile pe umeri, luîndu-i paltonul, cum desfaci un mugur.
Olguţa tresări.
― Nu dorm!
― Nu dormi, dar ţi-e somn, zîmbi Vania şi, uşor, o ridică.
Şi o văzu în proaspăta lumină a dimineţii, întreagă, trup în loc de zbor, aducîndu-i un zîmbet somnoros pe o înaltă tulpină, din acelea care cresc atît de sus încît îşi înclină floarea la fereastra casei cu o lene sprintenă.
― Ce să fac, Vania?
Clipea de somn.
― Să te culci.
Plecară cu paşi şovăitori. Umblau printre rîndunele ca printre flori atunci deschise, fără alei. Ajunseră lîngă scara îngustă şi repede. Unul lîngă altul se opriră. Olguţa îşi ridică somnul cu genele spre el. De pe orizont, întreg, cu gest de lampă ridicată de împărătească mînă, soarele îi lumina roş obrajii.
Vania crezu că a făcut un pas îndărăt, dar nu-l făcuse decît sufleteşte. Era ca un turn neclintit, înfiorat de un fir de iarbă care creşte. Olguţa îi întinse fruntea cu semnul soarelui. Vania era atît de mare că ar fi trebuit să se aplece, şi atît de împietrit că ar fi trebuit să se dărîme ca să ajungă fruntea întinsă lui.
Olguţa aştepta, cu fruntea ca un zbor oprit plutitor; ridică genele, văzu, şi cu o
alintată mişcare ocrotitoare îşi alătură obrajii de marele piept bărbătesc. O clipă, cît soarele întrecu orizontul. Fugi pe scări în sus. N-o mai văzu. Îi atîrna o icoană pe piept.
Respiră larg.
Curgea parcă un zvon de izvoare subţiri printre rîndunele. Pornise zborul soarelui. C-un singur avînt, izbucniră ascuţit, săgetînd cu tuş negru, roşul de lac chinezesc al soarelui rotund. Se cufundară în văzduh, departe, mai departe, pînă
cînd se şterseră pe cer, ca o inscripţie măcinată de veacurile clipei cereşti.
Puntea era goală. Puteau să vie oamenii, cu viaţa lor de toate zilele.
În dreptul soarelui, şedea drept un om din larg clădit, ca o poartă închisă cu lacăt de veci, prin care trecuse Dumnezeu.
*
Vîntul dă mării bucla des lucind a hulei, dar calmul aşterne nebuloase alei lactee ţesute-n fum de perlă, în argint pufos şi alburiu ca al mugurului de salcie, în albastru suav aburit ca al guşei de stînjenel, în brumăriu de prună şi în sur de promoroacă.
Gingăşia risipelor de pe aripele fluturilor străvezii, dar pe vigoarea unei imensităţi adînci. Diafana fibră a zorelelor, cernută prin tremurul aripei de libelulă, sclipind pe puste de borangic.
Cădeau polenuri de cer, albăstrind lumina. Era ca o evaporare în vibraţie a ponderei şi a conturului, în marea luncă de culori neînflorite.
Gîndul se înclina şi, fum, se topea alene.
Marea: jilavă respiraţie şi lumină de seră cu multe violete şi înserare în vitralii largi.
Sufletul era o mişcare de voaluri prea străvezii ca să existe: mănunchi aiurit de adieri.
Totul era departe şi albăstriu, ca aşezat pe zări de toamnă cu nelămuriri de cer şi de zbor dus. Îţi venea să priveşti cu mîna pe ochi sau printre gene, ca şi cum marea pe care pluteai ar fi fost un punct pierdut în cer, albastră dispariţie, pastel al golului şi-al vagului.
Pe hotarul dintre concret şi abstract, marea era un început sau un sfîrşit de somn al luminii, cu visul nopţii pălind între gene.
Dacă ar fi existat vorbe, ar fi avut parfumul căţuilor cu mirodenii ale basmului arab, crescînd în zmalţul tăcerilor.
*
Deşi o noapte întreagă femeile, mai friguroase decît bărbaţii, se înveliseră cu
pledurile, dorind flacăra sobei, acum, în preajma sosirii, se gătiseră cu rochii subţiri, cu imprudenţa cochetă a florilor în dimineţi de primăvară.
Dimineaţa marină le pedepsea, împlîntîndu-le fiorul verzui care încreţeşte pieliţa obrazului cu vibraţia bătrîneţii. Culorile vii, exaltate de soare, dădeau punţii înfăţişarea unei plaje de lemn. Pantofii albi hulubăreau, doi cîte doi, plini de neastîmpărul pe care-l dă femeiei apropierea valului şi a uscatului.
Comozi, bărbaţii îşi păstraseră paltoanele pe umeri, ca la plimbarea de toamnă
prin grădină. Binoclurile erau în plină activitate, cum sînt la varieteu cînd, de departe, prin sticla măritoare iei ca aperitiv optic piciorul dezvelit al dansatoarei. În loc de jartieră, farul Constanţei avea medalia verzuie, cu vorbe solemne şi profil domnesc. Cîteva capete se trudeau să fie coloniale, prin căştile de plută cu înveliş
de pînză şi răsuflători, rude cu bostanul şi cupola. Altele copiau din răsputeri fizionomia flegmatic energică a ofiţerilor de marină, care la rîndul lor o importau din Britania şi din literatura lui Claude Farrère, ale cărui volume sînt garda de onoare a bibliotecii marinarilor recenţi.
Copiii erau navigatori, prin inscripţia şi panglicele beretelor, şi muşte, prin întrebările cu care-şi sîcîiau mamele, muşte şi ele, la rîndul lor, pentru consortul cu privire de amiral şi nervozitate maritală.
Intimitatea de sofragerie, rău de mare, punte şi dans, care înfrăţise aproape două săptămîni familia cosmopolită a clasei întîi, se dovedea precară în faţa uscatului. Fiecare cap de familie devenea feudal între bagajele, odraslele şi nevasta lui.
Flirturi şi idile se încheiau cu vagul în privire al răului de mare şi cu gest grabnic de batistă pentru gutunarul suav al ochilor.
