În timpul războiului, o singură mişcare îl dominase puternic şi statornic, mişcarea centripetă. Deşi războiul fusese epoca de permanentă şi energică
activitate ― mai intensă decît celelalte prin caracterul altfel silnic, şi altfel serios decît cel al activităţii şcolare ― niciodată nu se izolase de viaţa exterioară mai complet decît în timpul războiului. Dar nu prin literatură. Se izolase alături de moarte în atitudinea de rugăciune mută a dragostei.
După război, sufletul lui Dănuţ îşi pierduse activitatea proprie. Era ostenit. Se oprise lîngă Monica, aducîndu-i docil tot sufletul, ca un mare covor persan abia început pe harfa ţesătoare care i-a sunat întîile acorduri, colorate. Un an întreg, se odihnise alături de Monica. Ea urma la Facultatea de litere cursurile ultimului an.
O însoţea la Universitate., ascultînd uneori şi el distrat cursurile de la Litere deşi era înscris la Drept. Seara se plimbau împreună la Copou. Alteori făceau, împreună
cu Olguţa, excursii cu automobilul spre munţii Moldovei. Astfel, un an trecuse, ca o plimbare pe subt tei înfloriţi.
Monica plecase, dezaxîndu-i singurătatea. Se mutase în odaia Monicăi. Nu demult, începuse o nuvelă stranie, intitulată Mînile. Noaptea de spaimă şi de deznădejde îl înstrăinase de ea. Apoi veniseră primele scrisori de la Monica, fiecare deschizînd vitralii cu lumina Monicăi în singurătatea lui. Astfel, sufletul se deşteptase la o nouă viaţă limpezind cu noi reliefuri în calme lumini, toate prefacerile, achiziţiile şi experienţele de pînă atunci.
Cele două mişcări de odinioară, reveniseră, dar simultan, nu succesiv. Ceasul cucuvaielor reprezenta mişcarea centripetă. Un elan de lirism, care-l făcea să
înainteze în adîncurile lui, prin tuneluri săpate numai cu puterea mînilor. Dar concomitent cu această mişcare, tot în izolarea deplină, mişcarea centrifugă îl ducea spre oameni.
Începuse o serie de nuvele cu pronunţat caracter psihologic în care cerca să
creeze obiectiv, psihologii distincte de a lui.
Această osmoză a celor două mişcări, potrivnic îndrumate, îi crease o stare de singurătate durabilă, distinctă de a celorlalte vrîste. Era singur, dar împrejmuit de o viaţă intensă, care-i primenea mereu izolarea, dîndu-i dominatoare putere, robust calm. Rămînînd în pură izolare, era totuşi aplecat asupra vieţii tuturora, ca un cer.
Elanul care odinioară îi poruncea să trăiască în rîndurile oamenilor, să se zbată, să
păcătuiască şi să sufere cu ei, de astă dată îl ducea spre viaţă cu viaţa în braţe, vărsînd-o pe hotarul de la care începe viaţa, dar oprindu-se acolo şi revenind, aspirat de el ca roua de soare, după ce a căzut.
Astfel, actuala lui izolare nu însemna istovitoare contemplare a unui punct fix în deşert, ci conştiinţa de mulţime lăuntrică, de vastă şi diversă pluralitate, pe care o dă faptul născut al creaţiunei, omului planetar singur în armonia universală.
*
Ceasul Mitropoliei bătu de douăsprezece ori, solemn şi familiar, ca o pendulă
într-un mare salon cu luminile stinse. Urechea lui Dănuţ înregistră ora imediat, dar mintea o consideră mult după ce clopotul o sunase. Această anticameră a sunetelor în ureche, îl făcea să pară distrat între oameni, obligîndu-i inutil să repete o întrebare, de pildă, pe care o auzise perfect, dar la care răspundea mai tîrziu decît cel ce trăieşte exclusiv în realitatea prezentă. Era socotit distrat şi visător, şi era tratat în consecinţă, cu o tolerantă nuanţă de superioritate. La tribunal, colegii vorbeau mai tare cu el, cum vorbeşti cu surzii şi cu cei care dorm în tren. Distrat?
Ochiul şi urechea lui înregistrau minuţios, filmau şi fonografiau necontenit, tot ce se petrece în jur ― dar fără ostentaţie, involuntar. Pentru majoritatea oamenilor însă, a observa înseamnă a holba ochii ca cei care privesc petele lunii în telescop; a asculta înseamnă a-ţi face cornet cu mîna pe ureche, ca cei care vorbesc la telefon cu alt oraş alungind mînios pe oricine vine să-i tulbure din activitatea absorbantă.
Omul normal, cu o exclamaţie măgulită, îţi notifică luna pe care, continuînd să
vorbeşti cu el, demult ai simţit-o şi ai urmărit-o răsărind cu coada ochiului şi ochiul mare al memoriei vizuale. Şi totuşi el are aerul că ţi-a dat bacşiş răsăritul lunii.
Astfel că tu, distratul, veşnic Cristofor Columb în descoperirea realităţilor inedite, eşti nevoit să înduri ca toţi oamenii normali să-ţi servească de călăuză în ţările demult cunoscute pasului tău, să taie generoşi pentru tine, foile cărţii de tine scrise, să se socoată amfitrioni pe pragul caselor tale.
Omul normal are o conştiinţă simplu construită, întocmai ca ochiul lui omenesc, al cărui cîmp vizual e de ajuns de restrîns. Această conştiinţă, ca şi ochiul, poate înregistra ceea ce e situat în faţă, între ea şi obiectul său: faptul observat, trebuind să existe raportul dintre retina fotografică şi tabloul care o
impresionează. Ca să observe ceea ce e prea lăturalnic, sau situat îndărătul său, trebuie să iacă o mişcare importantă... Întoarce capul ca să observe ce se întîmplă
la spate; dar cum privirea peste propriul său umăr e incomodă, întoarce şi trupul aşezîndu-se întotdeauna cu faţa, atunci cînd observă. Astfel, starea de observare a omului normal îi dă o atitudine specială, generalizată în tot trupul ― un fel de mobilizare generală a făpturii sale. Acest efort îl face să trăiască exclusiv în prezent, în actul pe care-l săvîrşeşte.
Conştiinţa observatorului înnăscut însă, e omeneşte anormală, ca ochiul camelionului. Mişcările iuţi, mici şi circulare ale ochiului de camelion nu proclamă
niciodată pînda sa. Crezi că doarme, tocmai în clipa cînd limba sa vertiginoasă îşi pregăteşte traiectoria cleioasă, în tact cu ochiul care-i indică microscopic apropierea vietăţii savuroase.
Astfel, conştiinţa adevăratului observator, îmbracă aparenţa somnolenţei, ceea ce-i dă putinţa să nu incomodeze sau să alarmeze acele mărunte fapte şi atitudini cu dimensiuni de insectă, care exprimă adevărul omenesc altfel decît sinceritatea verbală şi faptul declarat la vamă, căci adevărul omenesc e numai contrabandă. Cu singura deosebire că în natură, mătăhălosul copac nu se ocupă de educaţia camelionului cu aparenţă trîndavă, nici nu-i spune cînd vede o insectă, cu glasul său de bas vegetal:
― Hei, camelionule, trezeşte-te! Scoală! Uite-ţi vine mîncarea.
Pe cîtă vreme Dănuţ, între oameni, simţea supărător bunăvoinţa lor masivă ca bocancul potcovit, de a-l trezi din toropeală şi inerţie.
*
Uitată, ţigara i se stinsese între degete, insinuîndu-i în nări duhoarea de mahorcă a tutunului de după război, miros asemănător cu al tovalului soldăţesc.
Respiră, întorcînd capul spre fereastra deschisă, suflarea de lilieci abia înfloriţi, a nopţii de primăvară. Şi abia atunci ascultă cele douăsprezece bătăi ale orologiului Mitropoliei, de mult stinse. Ascultă, şi revăzu Mitropolia faţă în faţă cu ruina gălbuie numită Palatul Justiţiei.
Această fugară şi involuntară evocare a decorului profesional ― de un an era avocat ― îi alungă zîmbetul care-i îndulcea trăsăturile. Faţa slăbi deodată, arătîndu-şi osatura descurajată ca la bolnavii de piept. Sufletul îşi închise porţile, lăsîndu-l în afară pe cel care putea să tulbure cu griji omeneşti fastul catifelat al fluturilor de noapte. Strînse caietele. Aprinse o nouă ţigară. Era alt om, odaia era alta. O trapă scufundase omul şi decorul de pînă acum. Prefacere totală şi instantanee. Asemănarea lui Dănuţ cu vechile portrete ale tinereţii străbunilor, dispăruse. Obrazul de acum, l-ai fi putut întîlni la fereastra unui spital de copii, în preajma Crăciunului.
Clipele acestea erau echivalentul amar în epoca tinereţii, al întristărilor lui de copil cînd dumineca se apropia de luni, cea mai aguridă zi a săptămînii şcolare.
A doua zi avea un proces la Curtea cu juri, după amiază, şi altul, dimineaţa, la Judecătoria de ocol.
― Domnule judecător, dosarul acesta...
― Domnule preşedinte, onorată curte, domnilor juraţi, în faţa domniilor voastre...
Dosarul de la judecătorie era alcătuit din cîteva procese-verbale dresate la comisariat, cu cerneală verde, oţetită-n ochi, consemnînd bătaia şi sudălmile dintre un proprietar şi chiriaşul său. Dănuţ reprezenta interesele chiriaşului, care era şi reclamant şi inculpat, graţie strategiei avocatului proprietarului bătăuş. Cuvintele,
"porc", "haimana", "stîrpitură", "şpagă", "bou", "tîmpit" şi altele asemenea alcătuiau armonia specială a acestui dosar. Clientul lui Dănuţ dorea să "arate canaliei de proprietar cine-s eu" ― şi plătea şase sute de lei, dînd acont două, ca Dănuţ să-l facă "albie de cine" pe proprietar, în faţa co-mahalagiilor invitaţi la festinul oratoric. Adversarul lui Dănuţ era vestitul Todiriţă-bun-de-gură, un vlăjgan mehenghi, care purta în buzunarul de la piept, cel destinat batistei, cîte doi-trei ardei roşi, fiindcă mînca mereu în tîrg din pricina aglomeraţiei proceselor, şi nu putea suporta mîncarea neardeiată. Acest Todiriţă era o glorie a judecătoriilor de ocol. Înainte de a-şi începe pledoaria se crăcăna plescăind din limbă.
― Onorată giudecată, articula el, îndreptînd o mişcare de taur spre placidul jude.
