Colaboratorii ei, prestigiu. Revista pamflet e un edificiu cu un singur paratrăsnet.
Nu îl avea pe Vania.
Trăsnetul solicitat apăru din senin, o femeie: Ioana Pallă. Femeile mai îndrăzneţ curioase sufăr o străveche atracţie pentru oamenii reputaţi "răi": aceeaşi impulsiune, în ordinea intelectuală, ca cea care le face să prefere alimentele pipărate, muştarurile, sosurile englezeşti, în ordinea alimentară. Răutatea e
"picantă". În salonul "închis" al Ioanei Pallă, intrase tînărul revoluţionar transnistrian.
Cast trupeşte şi sufleteşte, cum numai palizii ruşi nu englezii cu sînge şi ten de tomată, ştiu uneori să fie, Vania reacţiona agresiv, cinic, brutal ― în idei, evident, căci, profund iniţiat de propria-i delicateţă nu confunda, româneşte, vulgaritatea cu puterea ― în faţa Ioanei Pallă, prerafaelită pe atunci, în discuţii, ca un vitraliu cu suavităţi de crin lunari şi stînjenei vesperali.
Vorbele lui Vania consumau dinamita şi vitriolul tuturor atitudinilor explozive în revoltă şi corosive în judecăţi. Brutalizată, Ioana admira în el fastul barbar al puterii bărbăteşti, şi-l stimula pe tărîmul discuţiilor.
Majuscula iniţială a atitudinei lui Vania ― iarăşi în discuţii ― faţă de fenomenul "femeie", alături de părerile curente, era acelaşi "nu" prometeic al tinereţei universitare în jurul lui grupate.
Nu! Femeia nu poate fi o proprietate individuală, cît timp Adam e un plural şi Eva la fel, de cînd cu gramatica paradisului pierdut. Căsătoria monogamă: invenţia creştinismului, utilă preoţilor prin virtualitatea de noi căsătorii, şi avocaţilor prin divorţurile prealabile. Poligamia natural că e anatemizată de preoţi şi condamnată
de legişti, de vreme ce le expropriază latifundiile profesionale.
Nu. Fidelitatea e crimă de les-biologie. Viaţa este proces de experienţe cît mai variate, nu de monotonii reiterate. Toţi oamenii de geniu, toate formulele proeminente ale vieţii sînt rezultatul unui adulter proxim sau depărtat. În pomicultură adulterul moralei e sfînta instituţie a altoiului. Şi însuşi pămîntul e fructul unui adulter cosmic.
Nu. Femeia să fie nesinceră, perfidă, diversă, conglomerat de sincerităţi autonome; să poată iubi mai mulţi bărbaţi deodată, cum marea primeşte în acelaşi culcuş de apă suplă, în care trupul ei e veşnic altă lumină cu alte unde, revărsarea, felurit ritmată şi colorată, a fluviilor care-i dau viaţă şi vigoare.
Iubirea platonică? Nu. Nu există. Există glande şi există frumuseţea. Varsă
cincizeci de ani pe dragostea eternă a lui Romeo şi Julietei; Julieta va închide fereastra ca să nu răcească, trăgînd storul pe splendoarea lunii, care incomodează
somnul; Romeo, numai la gîndul că există scări ― de lemn comod, nu de mătase elegantă ― va binecuvînta eternitatea plană, cu perne moi, a patului. Reia-le cei cincizeci de ani, şi fiziologic vor fi lirici în poemul lui Shakespeare.
Nu! Nu! Nu! ... Corsar negru în faţa flotelor imense ale da-urilor, distrugea.
Într-o zi, Ioana Pallă, campioana suavităţilor în discuţii, spusese da. Şi Vania.
Adică "da"-ul căzuse între ei ca un măr copt; vorba devenise fapt trupesc.
Ioana gustase cu o profundă jubilare savoarea decepţiei. Era întîia femeie a acestui padişah al haremurilor verbale. Trupul Ioanei, ca întîiul steag înfipt în Polul Nord, fîlfîia pe o împărăţie de zăpezi intacte, fără urme de galoşi, în bătaia unor vînturi nealterate de nici un iz omenesc. Epilogul întîiului dialog trupesc fusese neaşteptat pentru Ioana. Vania îi ceruse să plece cu el! Unde? Oriunde. În Africa, în America, în Australia; de pe atunci avea aptitudini continentale. De ce? Nu
putea să accepte ignobilul gest de a saluta şi surîde omului bătrîn care era soţul amantei sale. De ce? Prefera să bea apă din pumni sau să moară de sete, decît să-şi moaie buzele după altul. De ce? Fiindcă o iubea. Ei şi?
― Cum?
Aşa cum ar striga profetul tînăr în faţa cerului crăpat deodată, gol, fără
Dumnezeu: "Cum?" cu sufletul spart ca şi cerul.
― Bună seara.
― Ne vedem mîne, Vania, zîmbise Ioana Pallă, care cunoştea perfect legile gravitaţiei.
Dar nu-l cunoştea pe Vania. A doua zi, tînărul revoluţionar plecase în America.
Îi era scîrbă nu numai de Iaşi, de Moldova, de România, ci de întreaga Europă.
Oceanul despărţitor era de rigoare: atlantică batistă dusă la nas.
Desigur că şi Ioana Pallă ar fi plecat după el în America ― gestul lui Vania bătea recordul picantului ― dar între timp sosise din Franţa Alexandru Pallă, dînd o inedită savoare Europei.
De atunci ― douăzeci de ani ― Vania cunoscuse femeia, aşa cum mănînci din picioare, aşa cum bei din fîntîni, mereu altele, la drum lung, în scurtele popasuri.
Dincolo de trup nici o femeie nu trecuse în mînăstirile dragostei zăvorite de blestem.
*
Se înclina mereu obrazul de palori al lunii pe umărul ei gol.
Pe tipsia mării, un parfum de trandafiri galbeni ― era vag apusul lunii.
Pe toate zările, sălciile tăcerii, oglindindu-se în ape. Simţeai, în noapte, clipa de cufundare lăuntrică a toamnei, cînd singură îşi spune cu cea dintîi frunză căzută: Du-te.
*
Pe unii oameni în momentele grele ale vieţii îi persecută acelaşi motiv exterior.
Un stor de pildă, pe care l-au văzut legănîndu-se în vînt, în clipa cînd au aflat o moarte, îl văd în faţa ochilor de cîte ori durerea, îndoiala sau melancolia îi apasă.
Pe alţii o melodie de gramofon. Pe alţii, unghia stupidă a degetului lor arătător. Pe alţii o caterincă şi un papagal verde ca harta Irlandei.
Pe Vania, gîndul Americei. La aceeaşi fereastră sufletească, din acelaşi vîrf de turn în care rareori se suia, vedea exact acelaşi contur: America. Continentul era acolo lipit de fereastră, ca un păianjen în aţa lui. Numele noului continent avea în sufletul lui un răsunet psihologic, nu geografic. America nu era dincolo de Atlantic, ci în creierul lui, ca un centru autonom, determinînd anumite reacţii
particulare, anumite ticuri. America, un fel de epilepsie a libertăţii.
