*

Dănuţ opri automobilul la poarta externatului de fete. Se isprăvise ziua şcolară.

A doua zi era duminică. Afară, primăvară. Fetele năvăleau rîzînd, glumind, vorbind subţire. Unele aveau buchete de viorele, duse mereu la nas, respirate cu pasiune, aproape sărutate. Cele din cursul inferior săreau într-un picior. Cele mari, mergeau în grupuri, sau cîte două, ţinîndu-se de talie, cu faţa gravă în faţa primăverii. Ritmul tuturora era alegru, pe pămîntul elastic, uscat, avînd aroma de pămînt a primăverii.

Toate defilară prin faţa automobilului oprit la poartă: unele, şoptindu-şi cîte ceva şi rîzînd înfundat; altele, măsurîndu-l pe Dănuţ cu o impertinenţă afectată, graţioasă totuşi, din pricina gurei şi a năsucului copilăresc; altele privindu-l cu coada ochiului şi întorcînd capul; altele trecînd demne, cu bărbia în piept; altele vorbind prea tare, franţuzeşte...

Ieşise din rîndul şcolarilor. În faţa externatului de fete revărsate în sîmbăta de primăvară, n-avea impresia bărbatului în faţa femeilor, ci sentimentul altei tinereţe, altor generaţii, mai proaspete, mai recente, cu mai mult viitor în faţă şi mai puţin trecut în inimă. Simţi sfiala melancolică, înfricoşată oarecum, a omului încă tînăr, faţă de cei mai tineri decît el. Întîiul accent grav al vrîstei.

Ultimele şiruri de fete se pierdură la vale. Ograda externatului se golise. Alt val izbucni. Dănuţ zîmbi. Înconjurată de şcolăriţe, Monica apăruse, c-un teanc de caiete subt braţ. Îl zărise şi ea. Venea repede, sprintenă ca şi fetiţele din jurul ei, diferenţiată de elevele ei numai prin înălţime şi atitudinea lor respectuoasă faţă de ea.

― M-aştepţi de mult, Dănuţ? Am avut teză...

Automobilul izbucni. Trecură pe uliţi singuratece, pline de vrăbii şi de soare.

Zarzării înfloriţi păreau prea tineri în oraşul ruinat, ca fetiţele gătite cu rochii de sărbătoare, venite să-şi felicite bunicii de ziua lor.

Dănuţ tăcea, apăsat. Motorul avea o grabă febrilă.

― Ce-i, Dănuţ?

― Mergem mîne la Medeleni.

Silabele sunară trist. De cîteva luni, toţi evitau cuvîntul Medeleni. Devenise tăcere, ca numele morţilor.

Dănuţ surîse umil.

Monica-i dezmierdă mîna, plecîndu-şi fruntea.

*

Automobilul viră, intrînd în ograda casei. În treacăt, zăriră în grădină, aşezaţi în jurul unei mese, pe doamna şi domnul Deleanu stînd de vorbă cu cineva. Lăsară

automobilul la scară, intrînd în grădină.

― Cine-o fi, Monica?

Se uitară din poarta grădinei. Vedeau numai spatele musafirului. Spinare îndoită de bătrîn. Palton gros. Pălărie neagră, cu boruri late.

― Nu-i Paşa?

― Paşa? Nuu! protestă energic Monica.

Se apropiară.

― Vin copiii, anunţă domnul Deleanu, ridicîndu-se cu faţa zîmbitoare în întîmpinarea lor.

Bătrînul de pe scaun se ridică ţapăn, sprijinindu-se cu mînile de marginea fotoliului de pai. Ca şi cum numai întorcînd trupul şi-ar fi putut întoarce şi capul, viră încet, cu spinarea adusă, utilizînd bastonul înfipt în pămînt..

― Monica!

― Paşa!

Mai mult spaimă decît bucurie în glasul Monicăi. În trupul unui străin cu barba postişă a lui Paşa, răsunase glasul postiş al lui Paşa, cu efort, aton, cavernos. Ca un copac bătut de grindină, cu frunzişul secerat într-o singură noapte, Paşa de acum era scheletul celui de odinioară. Înainte era gros cu amploare şi fast, acuma era slab, parcă prost împăiat. Paltonul învelea moaşte. Barba crescuse în dezordine.

Ochii ardeau în fundul orbitelor. Umerii obrajilor, proeminenţi. O paloare albă de malarie. Şi o rigiditate a muşchilor feţei, care dădea clipiri şi ticuri celor care-l priveau pe Paşa.

Se aşezară în jurul mesei.

Paşa se uita la Monica, dînd din cap, mecanic parcă.

― Am aflat... la Paris... acum... două săptămîni... exact, două săptămîni... că te-

ai căsătorit...

Articula cu efort, răspicînd vorbele, insistînd asupra fiecăreia, dîndu-le o solemnitate de oracol. Frazele lui aveau, astfel, durata încetinită a mişcărilor des-compuse într-un film. După fiecare vorbă urma ca o panică întrebătoare: se va mai forma următoarea? Cînd vorbea Paşa, gîndul celorlalţi se enerva, aşteptîndu-l pe loc, cum se întîmplă cu tinerii, cînd merg alături de un moşneag.

Cînd privirile celorlalţi se întîlneau, se întorceau brusc în altă parte.

― Am călătorit mult...

Silabele răsăreau în efortul cuvintelor, reliefate dureros, cum sînt coastele trupului slăbit de boală.

Cu inima strînsă, Monica observa altă schimbare. Pe subt pantalon, îi cădea un ciorap, răsfrîngmdu-se pe gheata neglijent încheiată, cu şireturile rupte. Manşetele erau negre şi deşirate. Gulerul paltonului, unsuros, în contrast cu părul de argint, rărit şi el, atîrnînd mort.

― ...Am revăzut apartamentul vostru de la Paris... Rue... rue...

Îşi muşcă buzele. Încruntat.

― De l'Observatoire, şopti Monica.

― Cum?

― De l'Observatoire.

― Aha! Rue de l'Observatoire, silabisi el satisfăcut numele regăsit. Da-da! În faţa grădinii Observatorului, Rue de l'Observatoire...

Muşchii feţei i se crispară. Ochii se stinseră. Viaţa încetă, ca într-o păpuşă cu mecanismul stricat.

Se ridică. Porni, rigid. Se opri. Cu o mişcare ţapănă, ca în somn hipnotic, vîrî mîna în buzunarul paltonului, scoase o seringă... Tuşi.

O tăcere lungă, de gheaţă. Cineva oftă, tuşind imediat.

Aruncînd o privire bănuitoare şi culpabilă capetelor întoarse ale celorlalţi, Paşa îşi făcu injecţia de morfină, în braţul stigmatizat de cicatricele necontenitelor înţepături.

Primăvara reînflori; cerul apăru albastru; soarele străluci cald. Faţa lui Paşa se înviorase ca după cîteva cupe de şampanie. Trupul îşi recăpătase elasticitatea, ochii străluceau.

Se aşeză din nou în fotoliu. Şi ca dintr-un gramofon cu resortul atunci învîrtit, cu ac nou şi placă nouă, glasul răsună iară, reluînd cuvintele, cu bucuria de-a le auzi sunînd în lumină de primăvară.