Clientul, uluit, ieşea cu două cărţi subt braţ, pentru care fantasticul librar nu acceptase bani.
Alt client cerea o carte de Paul Bourget. Se pomenea cu o carte de Mirbeau, în care fadul Bourget se topea ca un elegant borcan de briliantină la dogoarea unui foc haiducesc, la care se pîrjolesc în frigare berbeci întregi.
― V-am cerut Bourget, răspica lectorul.
― Mi-aţi cerut, stimate domn, o otravă cu care desigur v-aţi intoxicat. V-am oferit antidotul.
― Dar...
― Vă rog, acceptaţi-l.
― Domnule...
― Îmi veţi fi recunoscător.
O domnişoară cerea Toi et moi de Paul Géraldy.
― "Ariane, ma soeur, de quelles amours blessée, vous mourûtes, aux bords où vous futes laissée7l" recita Vania, îndulcind metalica octavă a glasului său, dîndu-i, pentru Racine, timbrul de oboi. E frumos acest suspin, nu, domnişoară? Cumpăraţi Racine, domnişoară. E miere curată, vă asigură un urs adevărat. Géraldy e un manechin de modă. Îl vedeţi în toate vitrinele, gratuit. E păcat să daţi bani...
Uneori, oferea ceai clientului incredul, şi făcea lungi lecturi irezistibile. Glasul gros exalta luminozitatea netedă a frazei lui Anatole France, care apărea cărnoasă, goală, albă şi rotundă ca o nimfă ondulînd printre trunchiuri de pădure seculară.
Tragedia în lumini de zîmbete şi de legume a lui Crainquebille, cînd ridică din greşeală vălul Justiţiei care-i dă lipsă la cîntar, lui, negustorul ambulant, cu umilă şi onestă balanţă; duhul doctului şi sfîntului abate Jérôme Coignard, măsluitor la joc de cărţi, fur, asasin şi linge-blide, în cugetul căruia zîmbetul, ca şi lumina soarelui, e veşnic şi se formează din fuziunea corpurilor solide ale seriozităţii; Bergeret, savantul dascăl universitar, încornorat de nevastă subt ochii lui, şi care în loc să
facă moarte de om, îşi ia coarnele de pe frunte, coborîndu-şi-le în cugetare ca un emoţionant motiv decorativ săpat pe zidul unei peştere primitive de întîii oameni; 7 Ariana, surioară, de ce amor rănită/Te-ai stins pe locul unde ai fost, vai, părăsită?
(Fr.)
Paphnuce, cel care-şi servea trupul de o murdărie îndîrjită, cerului, în vîrful unui stîlp, ca un aperitiv în vîrf de scobitoare, oferit lui Dumnezeu; şi toate făpturile născute din lumina păgînă şi zîmbetul lui France ieşeau din rafturile şi din paginile dughenei acestui librar care vindea viaţă sau o dăruia.
Refugiaţilor ruşi le semnala şi împrumuta recenta literatură rusească. Lirismul fioros al poemului Celor doisprezece de Alexandru Blok, prin glasul lui Vania, năvălise în sufletul refugiaţilor ca un vînt siberian, fosforescent de alburi şi imensităţi.
Evident, dăduse faliment.
― Comerţul nu e o instituţie filantropică, epilogase Vania.
Aflase de la nişte refugiaţi basarabeni că de curînd murise un alt Dumşa, fără
urmaşi direcţi, lăsîndu-i o moşie în Basarabia, dar că Vania era considerat ca mort, şi că, pe deasupra, fusese condamnat la moarte în contumacie, de militari, pentru dezertare la inamic.
Se instalase la Marsilia, hamal în port, ca să-şi agonisească banii pentru repatriere. Directorul unui circ îi propusese să devie "şampionul Siberiei" la lupte franceze. Refuzase. Avea o profundă aversiune pentru aspectul sportiv al puterii, mai ales comercializat. Întîrziase mult la Marsilia, deşi era bine plătit pentru excepţionalele sale merite musculare, din cauza cîtorva concerte interesante ascultate de sus la galerie, unde spatele, care încărca şi descărca sacii în port, se înălţase ca o colonadă înfiptă-n vîrf de munte, spre cerul de vînturi, fulgere şi luceferi, al muzicei.
Pe coverta clasei a treia, adevărată mahala de naţionalităţi, curînd după
îmbarcare, Vania devenise un personaj respectat cu teroare la început, cu simpatie mai apoi. Pe acelaşi vapor, se îmbarcaseră la Marsilia, cu destinaţia Constantinopol, doi boxeuri negri poids-lourds, expulzaţi de boxul francez pentru grave abateri de la loialitatea pugilatului în ring: Sam şi Jimmy [...]. Erau formidabili şi puerili. Teşită, fruntea matahalelor conţinea naivităţi de buratec şi zburdălnicii de limonada gazoasă. Ca munţii acefali din poveste, se băteau cap în cap, glumeţi. Prindeau muşte ca dulăii şi le mestecau c-un zîmbet gîdilit în fălcile blindate. Dimineaţa se antrenau, cu iuţeli săltăreţe de purici în gambele de smoală
statuară, luîndu-şi fiecare duşul bolohănos de pumni reciproci, c-un zîmbet de săpun.
După amiază jucau cărţi, în doi, trîntiţi la pămînt, ca nişte malaci miopi cu botul într-o cutie de bomboane colorate. Se furau unul pe altul, trişînd necontenit, cu o enormă evidenţă, ceea ce egaliza jocul. Rîsul le venea ca un strănut săltat în trombă. Cîştigătorul jubila astfel.
Spre seară înghiţeau alcool, cu sticla, umăr lîngă umăr, cu braţele încrucişate, sticla lui Sam vărsîndu-se în gîtlejul lui Jimmy, sticla lui Jimmy gîlgîind în botul fără botniţă al lui Sam. Apoi, turtiţi de beţie, ca o baltă africană subt soarele
harapilor, cîntau pe două glasuri.
Sam bolborosea ca o broască devenită tobă mare, milos şi fleşcăit de duioşii subite; Jimmy horcăia nazal şi bas ca un trombon devenit contrabas prin răguşeală
şi mugetul tîmpeniei prin metempsicoză. Apoi dormeau laţi, ca vărsaţi din butoaie cu nămol, şi somnul lor buzat avea nări sforăitoare de harmasar între iepe.
Într-o zi, un glumeţ îi înfierbîntase cu alcool înainte de a-şi fi isprăvit jocul de cărţi. Alcoolul devenise geniu în craniul lui Sam, care observase că Jimmy trişează.
Bătaia se învîrtejise subit ca un simun, fără mănuşi de box. Marinarii cercaseră
să intervie. Zburaseră ca pleava, frînţi. Atunci se întîmplase miracolul vieţii lui Sam şi a lui Jimmy, fenomen cardinal în mintea lor, cum ar fi căderea Romei pentru antichitate.
Bătaia lor era un mod vertiginos cu dimensiuni de par. Două braţe îl deznodase subit, dublînd unicatul. Un pumn alb în ochii lui Sam, un pumn alb în ochii lui Jimmy, cu scînteile de rigoare. Aşa se prezenta fenomenul. Sam în stînga, Jimmy în dreapta; braţele lui Vania între ei. Se îmbulzeau capetele înfricoşate ale rasei albe, de jur împrejur.
Jimmy se ridicase. Sam la fel. Vania între ei, nemişcat. Ritmul vertiginos al bătăii părea suspendat o clipă, pe culmea unei îndoite prăbuşiri a negrilor spre albul impostor.
Miracol! Reacţia celor doi negri fusese aceeaşi. Ca maimuţele avîntate după o insectă, care în plin elan, întîlnind o nucă de cocos, uită de insectă şi apucă nuca, Sam şi Jimmy, de o parte şi de alta a lui Vania, îi contemplau pumnii, ca pe un aerolit sfărmat în două de capetele lor. Un idol pentru Sam, altul pentru Jimmy. O
porţie pentru Sam, alta pentru Jimmy.
― A-ooh! se hlizi Jimmy, cu fetişism de negru şi accent englezesc.
― A-ooh! se hlizi Sam întocmai.
Reputaţia lui Vania era stabilită. Era tratat cu deferenţa datorită unui zeu, cu braţele însufleţite de mari motoare. Pînă şi bucătarul înţelegea să-i aducă ofrande, amplificîndu-i porţiile, omagiu la care Vania era foarte sensibil, căci, după cum spunea el, arătîndu-şi cu dezolare întinderea trupească, avea de hrănit o familie numeroasă. Accepta totul pînă la nas. Trupul călătorea în clasa treia, dar nasul nu accepta mirosul promiscuităţii dormitorului comun. De aceea îşi alesese drept culcuş o barcă de salvare suspendată pe punte. Nimeni nu-i spunea nimic. Noaptea îşi fierbea apă pentru ceai. Nimeni nu observa. Toată noaptea, şuiera. Nimeni nu auzea. Capriciile lui erau încorporate în peisajul uman al clasei a treia, ca ale unui munte, cu norii şi zăpezile lui, în scobitura cu sate din vale.
E drept că devenise simpatic tuturora. Pentru copiii mici care plîngeau, Vania era o jucărie cu proporţii de monument şi agilităţi de paiaţă. Rîdeau şi oamenii mari, copilăreşte, cînd mai pe franţuzeşte, mai pe nemţeşte, mai pe româneşte, Vania deforma o povestire de Cehov, pe înţelesul bucuriei acestor oameni veşnic
