răscoală şi trăsăturile solemn frumoase, părea un mitropolit mort ascultînd coruri.
Umbra Olguţei trecu lîngă el, spre marginea covertei. Îşi rezemă coatele pe ea.
Înclină capul. Pletele-i alunecară pe tîmple, deschizînd aripele lor de corb heraldic.
Adînc, adînc privirile căzură ostenite în lumina apei.
Luna se înclinase. Fără cută, cer senin de dimineaţă, marea aştepta obrazul lunei.
― Bietul papa...
Îl vedea, acum trei ani, pe debarcaderul portului Constanţa, cu tîmplele acoperite uşor, mătăsos, de fumul alb al bătrîneţii, pe care degetele ei îl dezmierdau uneori. Plin de păcatele normale tuturor bărbaţilor, dar ţinîndu-le în vitrină, şi totuşi pur ca şi surîsul de copil pe care anii nu i-l izgoniseră; înecat în datorii de bacara, muncind de dimineaţă pînă seara ca să-şi sporească noaptea datoriile la club o dată cu nesomnul; devotat tuturora, înşelat de oricine vroia, zîmbind de toate, mai ales de el; cu fruntea lui bombată, ca o minge zvîrlită de un copil pe-o margine de acoperiş, şi cu pasiunea lui total admirativă pentru Olguţa.
Venise la Constanţa, smulgîndu-se de la un proces important, ca s-o mai vadă
pe Olguţa. Sosise cu un sfert de oră înaintea plecării vaporului. Nu găsise trăsură.
Venise pe jos: în goană. Era năduşit. Părea mai îmbătrînit în lumina crudă a soarelui marin. Venise încărcat de pachete. Bomboane de mintă, ca acele pe care în
copilărie le oferea Olguţei din biuroul de la Medeleni, şocolată, un buchet de violete, un carton de prăjituri, o sticlă de colonie: tot ce putuse cumpăra în goana trăsurii care-l dusese de la Palatul Justiţiei din Bucureşti pînă la gară. Olguţa era mai naltă decît el. Îi dezmierdase tîmplele năduşite şi fruntea fără de astîmpăr. Ea era singurul lui camarad adevărat. Pleca.
― Fetiţa mea...
Şi-l văzuse micşorat pe chei, din depărtare, fluturînd batista subt soarele necruţător, cu braţul întins ca un copil care şi-a pierdut zmeul.
Îi telegrafiase ziua sosirei la Bucureşti.
Scutură capul deasupra apei cu umedă suflare. Ar fi vrut să puie mîna pe fruntea tatălui ei şi să-i spuie:
― Papa, să nu fii supărat pe mine. Tu eşti bun. Dac-ai şti, şi tu mi-ai da voie.
Uită tot şi pe toţi...
Respira liniştit. Şi trupul şi sufletul o ascultau.
Va face un plonjon, va înota ― apa era glacială ― şi se va îneca. Imaginaţia îşi stinse luminile pe toate zările. O preocupau detaliile mărunte: să-şi scoată paltonul, pantofii şi rochia. Voia să fie suplă, cu mişcările libere în apă. Nu putea primi s-o înece, s-o asasineze greutatea hainelor. Vroia să înoate lung, frumos, tăind apa pe o coastă, cu avînturi ascuţite, pînă cînd, ostenit, îngheţat, la fel cu sufletul, trupul va consimţi frăţeşte să se odihnească definitiv în adîncimea aceluiaşi pat de lumină
curată.
În vîrful picioarelor se îndreptă spre proră, depărtîndu-se de Alexandru Pallă.
Îşi descheie unul cîte unul nasturii paltonului.
Toată marea era o aureolă uşoară între zări de argint umbrit.
Fiecare mişcare, proiectată pe clarul deşert, era simplă ca în stampele biblice.
Îşi deznodă fularul de la gît, fără grabă...
― ...?
Îşi trecu mîna peste frunte, plecă urechea, ascultînd.
Limpede, şuierul răsuna din nou.
Maşinal, îşi înnodă la loc fularul.
Boris Godunov intră în sala tronului, îşi vede copiii. E nefericit. Stafia ţareviciului ucis e în inima lui...
Cine şuiera?
Se strînse în palton, încheindu-şi nasturii cu degetele-n friguri.
Cine şuiera moartea lui Boris Godunov?
― Va...
Numele frînt în întîia silabă se rostogolise ca o tidvă, nu din buzele Olguţei, ci din trecutul căscat.
Era îngrozitor de straniu şuierul mortului, cîntecul buzelor lui, suflarea lor, răsunînd după şase ani, în singurătatea mării.
Cine şuiera întocmai ca Vania?
Cine cuteza?
Sub fruntea Olguţei ochii se înăspriră, deasupra lor, sprîncenele îşi desfăcură
aripele curbe.
