Lumina se împarte ca o mulţime în strane. Între doi brazi e o lumină, între alţi doi brazi e altă lumină: aceeaşi lumină, dar despărţită, trup lîngă trup.

Pădurile de brazi sînt pline de trupurile luminii, ca timpul de zile între nopţi.

Nalţi sînt brazii, drepţi şi negri, de-a dreapta şi de-a stînga luminii dintre ei, care e naltă, dreaptă, limpede şi palidă. Cîte două facle stinse, de o parte şi de alta a unui mucenic de argint.

E veselă ca un copil lumina pe cîmpiile cu zări deschise şi pe mările fără hotar

― dar între brazi, închisă între trunchiuri, cu stinse facle, lumina e tristă, neclintită

în moartea ei palidă.

Şi de departe se desprinde un acord, altul... Abia le auzi. Cometele, în clipa cînd apar cu razele lor lungi prelinse în azur, dacă, în loc să fie armonii de lumini, ar fi de sunete, aşa ar plînge dintr-o zare pînă-n altă zare.

Cîntă un bucium la munte, aerian, lîngă cer, ca aurora boreală, prin imensităţi pure.

Lumina a murit palidă şi dreaptă între brazi, şi viaţa în afară e un bucium care plînge cu acorduri lungi, venind din viitor pînă-n trecut.

Viaţa plîngea din depărtarea de lumină a viitorului, deasupra sufletului neclintit în gîndul morţii, ca lumina în pădurile de brazi.

*

12 septembre 1922

"Dragă Monica,

Tu vei înţelege şi vei şti să ierţi pe cea mai bună prietenă a ta, care trebuie să

întunece întîia zi fericită a viitorului tău.

Am cancer.

Pe scurt: la Paris mi s-a făcut o operaţie la sînul drept, pe cînd tu erai în Pirinei, la Andrée Bertrand. N-aţi ştiut nimic, nici tu, nici Paşa, fiindcă de pe atunci mă temeam. Tumoarea s-a refăcut, progresînd vertiginos. Am scris hirurgului care mă operase la Paris o scrisoare iscălită Iorgu Deleanu. Îl somam ca tată, să spuie adevărul. I-am arătat că pentru o femeie operaţia la sîn e o mutilare prea gravă şi că numai primejdia cancerului ar justifica-o. A răspuns telegrafic, recomandînd operaţia imediată: extirparea sînului. Scrisoarea lui, sosită astăzi dimineaţă, vorbeşte de sarcom canceros, arată fără înconjur gravitatea, orientîndu-se şi după examenul primei tumori, şi după scurtul timp care-a trecut de la operaţie pînă la refacerea tumorii.

Slavă Domnului! Am fost cruţată de minciună şi de îndoială.

Scrisoarea hirurgului afirmă evaziv că mai pot trăi încă mulţi ani. Cum? nu spune. Dar eu ştiu. Bunica mea aşa a trăit, din spital în spital, din sanatoriu în sanatoriu, de la Viena la Paris, de la Paris la Londra, lăsînd pretutindeni bucăţi de carne putredă. Urmează mirosul de cadavru, morfina şi restul.

Nu-mi simt puterea să duc astfel de viaţă, fiindcă iubesc, Monica. Vania trăieşte. E în ţară. Mă iubeşte. Poimîne, 14 septembre, trebuia să plec cu el în America. Vezi...

M-am gîndit, Monica, nopţi de-a rîndul la voi toţi. Veţi suferi. Dar rămîneţi împreună. Vania rămîne singur. Şi totuşi, nu pot ezita. De opt zile am primit telegrama de la Paris, de opt zile am certitudinea absolută că am cancer, şi de opt zile ezit, deşi zi cu zi tumoarea creşte. E îngrozitor. Încă două zile, şi aş fi plecat, l-aş fi întîlnit pe Vania, aş fi fost fericită, aş fi sperat într-un miracol, aş fi trăit mai departe, infirmă, cerşind viaţă, cerşind dragoste, cerşind milă.

Nu! Sînt suveranul vieţii mele. Liberă, v-am sacrificat pe toţi lui Vania, dragostii mele pentru Vania; o voi sacrifica şi pe ea, acuma, cînd văd că încep să

devin robul vieţii mele. De opt zile, Monica, mi-e milă de mine, trăiesc din milă.

Cînd am primit telegrama de la Paris, am primit şi o scrisoare de la Vania: îmi scria zilnic. Am vrut să sar cu automobilul într-o rîpă, să isprăvesc scurt: era atît de simplu şi de imediat! Dar a doua zi trebuia să-mi vie o scrisoare de la Vania.

Am trăit încă o zi, pentru scrisoarea aşteptată. Aşa trăiesc de opt zile. În scrisoarea de astăzi Vania mă anunţă că e la Constanţa, unde mă aşteaptă. Nu ştie nimic. N-am avut curajul să-i scriu adevărul. Tremuram la gîndul c-ar fi putut veni lîngă mine. El e stăpînul meu. L-aş fi urmat.

Asta-i tot.

Acuma iată ultimele mele dorinţi. Prin testamentul pe care-l pun într-un plic separat, îţi las toată averea mea, cu următoarele obligaţii netrecute în testament:

1. Jumătate din avere să fie la dispoziţia lui papa.

E hărţuit de datorii pe care le plăteşte muncind cum nici un om de vrîsta lui nu mai munceşte. După moartea mea, dacă va mai putea să muncească, să-i fie munca o distracţie, nu o nevoie. Să vorbeşti numai tu cu el, după vreo lună de la moartea mea, spunîndu-i în numele meu că-i interzic să refuze această ultimă

solicitudine a afecţiunii mele. Îl rog.

2. Să-l trimiţi pe Puiu la Paris să-şi facă doctoratul în drept, pensionîndu-l lunar timp de doi sau trei ani în aşa fel încît să poată duce o viaţă decentă, fără de privaţiuni. Trebuie scos, acuma cît e tînăr, din mediul avocaturii provinciale. Să se deprindă la Paris, muncind în alt mediu, fără de mediocrele succese ale avocaturii, să stimeze altăceva decît şmecheria. Într-o măsură, Puiu e copilul meu.

Ţi-l las ţie.

3. Să-i serveşti babei o mie de lei pe lună, pînă la moartea ei, indiferent dacă

rămîne la noi sau pleacă. Şi să ai tu grijă să rămîie.

Pe tine şi pe Dănuţ vă rog să nu mai plecaţi în străinătate, deocamdată.

Credinţa mea e că Dănuţ n-are nevoie de doctorat în drept, nici de profesorat.

Spune-i că am toată încrederea în cariera lui de scriitor. Voinţa care-i lipseşte în viaţă o are în scris. Pe el nu l-a alterat nici avocatura, nici viaţa de provincie, şi nu-l vor altera, mai ales alături de tine. Casa noastră nu trebuie să rămîie goală.

Cu voi începe o viaţă nouă. Poate că vor mai răsuna glasuri de copii în casa noastră, dînd şi casei, şi părinţilor noştri ceea ce le lipseşte. Sărută pe mama şi pe tata, roagă-i să mă ierte şi spune-le că i-am iubit frumos şi drept.

Transmite lui Herr Direktor, lui Paşa, lui Mircea şi mamei lui afectuoasa mea îmbrăţişare. Caută de-l vezi la Iaşi pe doctorul Prahu. E bolnav, înăcrit şi bătrîn.

Ajută-l. Nu-l lăsa în mizerie. E îngrozitor de singur.

Tu mă cunoşti, Monica. Am trăit cincisprezece ani împreună. Doresc ca, prin tine, tot ce-a fost afecţiune şi solicitudine în mine să continue. Desigur că uit multe lucruri în această clipă grea. Ţi le vei aminti tu, în locul meu, făcînd ceea ce aş fi făcut eu. Veghează, mai ales, să nu se prăbuşească nimic din casa noastră. Să

îmbătrînească toţi, strînşi în jurul tău şi al lui Dănuţ. Fă tot posibilul ca papa să

renunţe la necontenitele lui călătorii. Să rămîie cu voi la Iaşi.

Roagă-l şi pe Dănuţ să facă în amintirea mea efortul de-a ieşi din el, de-a rîde, de-a glumi, între voi, acasă, restaurînd golurile.

Şi acum, Monica, o ultimă rugăminte, cea mai grea. În ziua de 14 septembre, adică poimîne, Vania mă aşteaptă, de la patru în sus, la farul din Constanţa.

Trebuia să ne logodim acolo. Du-te în locul meu, neapărat. Am lăsat instrucţiuni imperioase în testament să fiu îngropată la Iaşi, în cavoul familiei, în ziua de 16

septembre. Ai timp să te duci şi să te întorci.

Monica dragă, mi-e milă de tine, dar ce vrei să fac? Lui nu-i pot scrie altăceva decît că-l iubesc.

Du-te.

Cere-i inelul meu de logodnă. Să mi-l pui pe deget. Am acest drept. Sînt logodnica lui şi voi rămînea logodnica lui şi atunci cînd inelul va străluci pe o falangă uscată.