holbată-n colţuri, deşălată-n mijloc, bleagă-n cozoroc: însăşi tichia tîmpeniei cu cap de ridiche de lună în unghiul salutului de răcan.
Astfel intrase îmbrăcat de regiment împăratul inimii Olguţei.
*
"Cina cea de pe urmă" fusese veselă: Courteline ar fi putut-o iscăli, cum ar fi putut iscăli întreaga activitate din acea vreme a Cercurilor de recrutare. Şi Cercul de recrutare Iaşi se mutase, cu şi prin Vania, în sofragerie.
Aşteptase la Cerc de la şapte dimineaţa pînă la cinci seara; căci Cercul era atît de ocupat încît toată lumea aştepta, fără nici o excepţie, cauza preocupării fiind aglomerarea din ogradă, cauză care "sta drepţi" în ograda Cercului, efectul aglomeraţiei fiind inactivitatea înfrigurată a gradaţilor, efect care sta "în repaos"
faţă în faţă cu cauza.
― ...Aşa se întîmplă cînd "cauza" e recrut şi "efectul" e gradat.
Plutonierul Vulpe, de la "biroul mobilizărei", era obligat să fie sever din pricina sprîncenelor ― dens stufoase ― şi spiritual, din pricina musteţilor cu şmecher şfichi. Acest dublu decor contradictoriu îl conciliase, recurgînd la injuria naţională
"cruci şi dumnezei", pe care o murmura cînd nuanţa sprîncenelor, faraonic, cînd nuanţa musteţilor, diabolico-săltăreţ. Pe Vania îl cinstise cu ambele nuanţe, inver-sîndu-le ordinea, căci numele "Vania":
― Ia taci! dezlănţuise, prin neverosimilitatea lui naţională şi ostăşească, un cutremur ilar al musteţilor locutorii, iar foaia matriculă a lui Vania, nesupus la încorporare, judecat şi achitat, apoi nesupus la toate concentrările, provocase o cavernoasă privire, şi ― miracol ― exprimarea la singular a pomenitei locuţiuni panteice.
― Umflă-l. Bagă-l la başcă! tunase plutonierul Vulpe.
Nu se mişcase nimeni, căci toţi îl ştiau "dat dracului" pe plutonier, şi de asemenea cunoşteau toţi amnistia generală din 1916, pe care de altfel o dez-aprobau. Aceasta aflase Vania din interjecţionala conferinţă pe care i-o ţinuse plutonierul Vulpe, despre amnistie şi închisoare. Frontul, faţă de închisoare, era socotit ca o vilegiatură glorioasă, nemeritată.
― Aşa-i, mă leat, românul: iertător...
― Bini, bini cu amnestie la timp di paci, da la război mai bini fără, insinuase un negustor usturoiat, care corespundea din ochi, cu ochiul, nara şi plămînii buzunarelor plutonierului.
Negustorul prefera vilegiatura închisorii.
Intervenţia neaşteptată a unui locotenent precipitase serviabil actele operetei militare. Locotenentul fusese elevul lui Vania. Teroarea pe care o inspira profesorul de matematică fostului elev nul, era atît de durabilă, încît îl salutase pe Vania cu gestul alarmat al ridicării din bancă şi cu un: "Vă salut, domnule profesor", exotic în acel decor. Şi îl servise cu promptitudinea cu care odinioară
ştergea de pe tabelă cu buretele nerozia lent cifrată, subt ochii verzi ai profesorului de pe catedră.
Epilogul. La plecare, plutonierul Vulpe îi strînsese mîna.
― Îmi pare bine, domnule profesor... Cum aţi zis?
― Vania.
― Vania, oftase admirativ Vulpe. Frumos nume... Ei, bietu tatu-meu m-a botezat Ion, că m-a făcut mama de Sfîntul Ion. Ştiţi, nevoile...
― Am onoarea, domnule plutonier.
― Zi-mi Ionică, că-i mai particoler.
*
După masă încredinţase Olguţei geamandanul în care-şi avea "biblioteca" şi
"garderoba civilă". Olguţa-i împrumutase un geamandan al ei, mai mic, în care-şi rînduise rufele: spălate şi cîrpite de mînă de bărbat. Răspîndeau un miros tare de săpun în calup.
― Să ne vedem sănătoşi! se adresase tuturora din pragul salonului: cordiale în hotărîtul lor contur, vorbele tuturor plecărilor.
Obrajii Olguţei erau foarte albi şi gura încleştată. Îl însoţise pînă la poartă, dimpreună cu Monica.
Încă o dată:
― Să ne vedem sănătoşi!
Şuierau locomotivele. Tremurau stelele cerului de septembre. Bocancii sunau metalic pe asfalt. Se îndepărta calm, masiv, drept, spătos. Păşind în răspărul unei
ape repezi, tot aşa ar fi mers. Îl vedeai în noapte, ca printr-o mulţime care s-ar fi dat în lături în faţa lui. Trecuse pe subt lumina unui felinar. Cotise.
Tremurau stelele cerului de septembre în sufletul Olguţei aplecat deasupra nopţii, căci de la nici o fereastră de-acum nu mai putea să-l vadă.
*
Totuşi, îl mai văzuse chiar în acea noapte.
Curînd după plecarea lui Vania, cu spontaneitatea impetuoasă pe care o regăsise de îndată ce fusese singură, se hotărîse să-l însoţească la gară.
Plecase fără ştirea nimănui, prin starea de asediu a oraşului. Gara era o cazarmă
revărsată. Acolo noaptea mirosea a toval ca o tăbăcărie; mai puternic decît mirosul cărbunelui, mirosul mobilizării stăpînea. Pretutindeni, pe cimentul sălii de intrare, îngrămădiţi ca sacii în antrepozite, prăbuşiţi ca trunchiurile în pădurile tăiate, soldaţii împachetaţi pentru front.
Durerea cu palmele bătătorite fuma mahorcă şi scuipa amar.
Peronul era pădure scundă, prin care sticleau roş ochii de lup ai locomotivelor.
