Mesele lungi, cu tacîmurile puse, ocupate de cîte-un singur client, aveau aerul dezolat al banchetelor contramandate în ultimul moment. În fundul sălii, aşezaţi pe scaune fără de masă în faţă, al căror rost nu ţi-l explicai la început, şedea o colecţie de tipuri de ambe sexe, pe punctul de-a adormi, priviţi cu dispreţ de patronul restaurantului. Această aliniere de scaune în fundul sălii era destinată celor înfriguraţi, care-ar fi dorit să stea la căldură, fără să consume. Dar nu parabola bunului samaritean îl determinase pe patronul restaurantului să facă astfel de liberalităţi, indisponibilizîndu-şi gratuit scaunele, ci mai degrabă legenda lui Tantal, convertită

în strategie comercială. Iarna, de pildă, clientul răzbit de frig, dar ferm hotărît să nu consume, vede oferta generoasă a scaunelor. Nu poate rezista. Intră, salutînd zîmbitor încăperea, se aşază pe scaun, îşi pune geamandanul subt scaun sau la picioare, şi stă. Înăuntru e cald. Zăngănitul linguriţelor în paharele cu ceai e o muzică simpatică pentru cei înfriguraţi. Miroase a rom. Cornuri rumene, de languros aluat, aşteaptă pe masă bunul plac al clienţilor. Parcă ar vrea, şi parcă nu-l lasă punga. Tare-i bun ceaiul cald, şi tare-i cărpănoşel buzunarul cu arginţi! Stă, cum se zice, în cumpănă. Determinarea sa, într-un sens sau altul, atîrnă de un nou factor. Apare. N-a observat pasagerul înfrigurat situaţia scaunelor generoase. Sînt

aşezate între două uşi care dau afară: una pe peron, alta pe sala de intrare, adevărat frigorifer. Cînd uşile acestea se deschid pe rînd, vine un val de frig. Trece. Dar cînd se deschid dimpreună, sau cel care intră, în consumator nu în tolerat, uită o uşă

deschisă, şi pe deasupra, şi cel care intră pe cealaltă, întîrzie în prag, fără să închidă

uşa, pasagerul de pe scaun simte un cutremur total, o durere în falcă ― nevralgia măselelor ― şi un junghi în spate. S-a hotărît. Ceaiul e singurul remediu pentru salvarea sănătăţii periclitate. Devine deci consumator, aşa cum a decretat liberul său arbitru.

Iarna nu e un anotimp permanent. Scaunele dintre uşi însă, deveniseră un fel de obicei al pămîntului. Figurau deci şi primăvara. Erau pline; restaurantul, gol!

Destinul inversase rolurile. Patronul deţinea rolul lui Tantal, în faţa pasagerilor adormiţi la distanţă de mesele fără clienţi.

Cafeaua lui Dănuţ, fierbinte, dulce, specială, dublă, sosi. Chelnerul aştepta, privindu-l pe Dănuţ ca pe un cobai de laborator.

Dănuţ sorbi, frămîntîndu-şi buzele. După întîia impresie de dulce şi fierbinte, lichidul negru lăsa un gust straniu, greu de definit. Cafeaua devenea o şaradă.

Amintea parcă mirosul muşamalei şi gustul creioanelor. Nu! Mai degrabă mirosul mîlului şi gustul săpunului de rufe. Nici asta! Se înrudea cu mirosul băcăniilor de barieră, care vînd ghemuri de sfoară, nuci şi sineală într-un iz de rachiu şi de guzgan. Era dulceagă şi iute, fadă şi pipărată, răspîntie de gusturi nedefinite, obscuritate tulbure ca şi culoarea ei.

― Dă-mi şi un rom.

― Nu vă spuneam eu?! zîmbi chelnerul, servindu-i păhărelul pregătit. Cafeaua are fierbinţeală numai; romu-i dă gust.

Chelnerul dispăru. Îndărătul tejghelei, sau în camera de alături, care comunica printr-o uşă cu fundul tejghelei, răsunară şoapte, paşi.

Chelnerul apăru din nou.

― Nu doriţi un şpriţ de la gheaţă?

― Nu.

― Avem şuncă proaspătă de Praga.

― Mulţumesc.

― ...Matale sînteţi din localitate?

― Nu.

― Călătoriţi?

― Da.

― Poate vreţi o cutie de zacuscă?

Dănuţ ridică ochii spre chelner.

― Nu, domnule, lasă-mă-n pace!

― Ştiţi, aveţi o figură... rusească. Sînteţi român?

Arunca dese ocheade spre tejghea. Palmele lui Dănuţ tresăriră. Nu observase

îmbulzirea de capete dindărătul tejghelei. Chelnerul acesta cu şervetul lui pătat se agita în jurul lui cu aere de toreador.

Toată banca din fund privea spre el şi spre tejghea, cu ochi alarmaţi. Într-o tăcere suspectă, pe la spatele lui Dănuţ, un ofiţer cu manta de ploaie se strecurase pe lîngă zid. Ajungînd în dreptul lui Dănuţ, plescăi din limbă, dădu ochii peste cap, şi, mefistofelic, îl bătu peste umăr:

― Ce-ce-ce mai faci, Oliniţki? Unde-i legitimaţia, puişorule?

Trupul şi pumnii lui Dănuţ zvîcniră scurt, săltînd deodată. Un scaun se prăbuşi.

Dindărătul tejghelei, patru agenţi civili şi doi comisari se repeziră cu pumnii ridicaţi. Dănuţ, uluit, se răsuci spre agresorul din spate.

― ...Tonel!

― M-m-m-măăă! T-t-tu eşti, măăă!

Spontan, se îmbrăţişară: nu se mai văzuseră de şapte ani.

În jurul lor, agenţii forţei publice clipeau nedumeriţi, încremenind în poziţie de atac. Spectatorii scenei se ridicaseră în picioare. Publicul peronului se îngrămădise holbat la ferestre.

Revenind în prezent, Tonel se întoarse către agenţi.

― Bine, mă boilor, ăsta-i Oliniţki?

Îşi desfăcu mantaua de ploaie. Pieptul apăru plin de decoraţii, cu insigna comisarilor regali ai consiliilor de război.

Un comisar cu carnetul în mînă articulă timid:

― Domnule comisar regal, poftiţi semnalmentele: statură înaltă, păr şaten, ochi căprui, barbă rade, musteaţă rade, fizionomie suspectă, semne particulare: poartă

cizme de şevro...

― Unde-s cizmele? tună Tonel, cu ochi fulgerători.

― Dă! Subt pantaloni...

― Nu vezi că are pantofi!

Trăsnit de acest suprem argument, cu ochii la pantofii lui Dănuţ ― care-i stabileau definitiv identitatea ― comisarul ridică din umeri, oftînd. Făcu o plecăciune şi se retrase, urmat de tot alaiul poliţienesc .Ca un ultim bubuit al furtunii care pleacă, răsunară surd nişte "dumnezei", la adresa chelnerului, care indusese în eroare pe reprezentanţii ordinei publice.

― Proşti-s, măă! se jelui Tonel către Dănuţ, dînd din cap.

― Băiete!

Patronul se precipită.

― Faţă de masă curată. O baterie la gheaţă. Stai! Şampanie.