Cumpără o păpuşă roză cu dantele albe, în braţele căreia deschide gestul secret de întîmpinare a inimii lui. O aşază pe o canapea, să nu vadă fetiţa pustiul canapelei, ci numai păpuşa. Pe mesele prea ordonate desface cutii cu bomboane. Pe covorul neumblat răspîndeşte însufleţirea cîtorva jucării: vehicule de tinichea, un tren cu resort, un vaporaş, un scrînciob, o menajerie. Pe bufetul din sofragerie, neînsufleţit pînă atunci, rînduieşte mandarine, o cutie de curmale, un carton de prăjituri, bişcoturi pudrate cu zahăr.

Luptă cu umilele lui arme omeneşti să izgonească din casă întipărirea pustiului.

Să creadă fetiţa lui că întotdeauna rîd flori şi mandarine în casa omului necunoscut, să-i fie dragă măcar păpuşa din casa tatălui ei, dacă nu omul care-a cumpărat-o, punînd-o să aştepte pe canapea, ca un alt copil ― cumpărat de la magazie ― în casa fără de copii şi bucurie.

Pregătirile care se făceau în casa Deleanu, pentru primirea fetelor, în această

categorie intrau. De cînd plecaseră fetele în străinătate, cu trei ani în urmă, plecase şi viaţa casei. Devenise deodată prea mare vechea casă Dumşa, ca o haină pe un trup slăbit de boală. De altfel, o dată cu fetele, părăsise şi domnul Deleanu casa fără Olguţa. De trei ani, şedea mai mult la Bucureşti. Venea săptămînal acasă, dar nu mai participa zilnic, ca odinioară, la viaţa ei. În timpul războiului, faima profesională a domnului Deleanu crescuse. Era solicitat din toate colţurile ţării pentru marile afaceri penale de după război. Se instalase la Bucureşti, de unde alerga prin toată ţara, ca o veveriţă în pădure. Clientela ieşană o lăsase pe seama lui Puiu şi a lui Dănuţ; se rărise: ograda nu mai avea însufleţirea de odinioară.

De trei ani, singurii locuitori efectivi ai casei erau doamna Deleanu şi Dănuţ.

Amîndoi tăcuţi, retraşi, singuratici. Amîndoi limitaţi la cîte o odaie. Sofrageria, unde se întîlneau de două ori pe zi, era tăcută în timpul meselor în doi, ca un vorbitor de sanatoriu. Orele dejunului şi ale mesei erau punctual respectate.

Programul meselor, fără surprizele explozive din pachete, ale domnului Deleanu, erau monotone ca ale pensionarilor care duc regim. Pace pretutindeni. Acalmie.

Nimeni nu mai trîntea uşele, nimeni nu mai aducea cînii în casă, paşii nimănui nu mai treceau bubuitori pe scări şi prin odăi. Copilăria şi tinereţa Olguţei răsunaseră

în casă ca o veşnică revărsare de castane sălbatice, rostogolite nebuneşte. Se scuturase acel castan alegru. Tăcere. Trei ani de tăcere. Aproape paragină. Doamna Deleanu nu mai avea cui să facă observaţii, nu mai era contrazisă de nimeni. Viaţa impetuoasă şi răsunătoare a Olguţei se prefăcuse în scrisori, citite cu ochelarii pe nas, la o fereastră sau la lumina unei lămpi. Nici pianul nu se mai auzea.

Dezacordat de aproape trei ani, devenise o mobilă neagră, pretext pentru ştersul colbului atît de vizibil pe un pian. Treptat, casa se îmbibase de tăcere ca de un fel de umezeală.

Se făcea zilnic amănunţită curăţenie în toate odăile, dar nu mai erau flori, nu mai vibra unda de viaţă pe care-o lăsa tinereţa rîzînd, vorbind şi respirînd. Şi nu mai era dezordine. Mobilele, zilnic la fel aşezate, adormiseră somn greu. Razele de soare prin perdele luminau în suluri ca în bisericile goale. Pasul răsuna prea tare, prea solemn. Tic-tacul ceasornicelor şi al pendulelor domina tăcerea ca în casele bătrîneşti.

Şi zidurile exterioare se îngreuiaseră parcă. Era o înclinare în ele, ca în corăbiile părăsite. Plopii care hotărniceau ograda şi grădina înspre stradă, giganţi, dădeau casei tăcute o reculegere mortuară, o umbră de fatalitate.

Dar plecarea fetelor adusese şi o altă schimbare în viaţa casei: distanţarea raporturilor dintre stăpîni şi servitori. Olguţa glumea cu toţi servitorii, îi zeflemisea, se ducea la bucătărie, unde era adorată, îi poreclea, îi interpela la masă

― stabilind o glumeaţă legătură între viaţa lor şi viaţa stăpînilor. Iar Monica, interpunîndu-se între ei şi doamna Deleanu, pacifica furtunile, rezolvînd paşnic toate conflictele dintre ei. Căci cu vîrsta, doamna Deleanu devenise mai severă faţă

de neascultările lor, faţă de ciocnirile dintre ei. Astfel, în lipsa fetelor, vechea bucătăreasă de la Medeleni, "baba", care în ultimul timp luase darul beţiei, fusese congediată. Monica ar fi împăcat lucrurile, mai ales că Olguţa avea pentru servitorii bătrîni, îndeosebi pentru baba, o afecţiune care-i făcea imuni faţă de oricine şi orice. Regretase şi doamna Deleanu îndepărtarea acestei vechi servitoare, contimporană cu moş Gheorghe, dar demnitatea în faţa celorlalţi o obliga să nu revie. Dănuţ suferise de pe urma izgonirii acestui tovarăş de îndepărtate amintiri, dar pasiv, fără să încerce măcar o discuţie cu doamna Deleanu. De altfel, printr-un tacit acord, nici el, nici mama lui, nu scriseseră fetelor despre congedierea babei.

Astfel, treptat, servitorii deveniseră pur şi simplu servitori, figuranţi muţi. Pînă

şi limbuţia lui Neculai secase în acest îngheţ ierarhic.

Răsuna uneori la bucătărie, ascultat de noua bucătăreasă cu o perfectă

indiferenţă, cîte un oftat:

― Heei! Unde-i duduia Olguţa...

Acest oftat exprimat la bucătărie, era al casei întregi, care se scufunda în tăcere şi bătrîneţă, cum se alterează o faţă omenească devenind altfel aceeaşi.

O singură zi trebuia să alunge întipărirea celor trei ani. Toate ferestrele deschise chemau viaţa întru întîmpinarea fetelor. Tumultul învierii începuse de dimineaţă. Răsunau ordine, paşi precipitaţi pe scări şi prin odăi. În salon, acordorul de piane strunea sunetele, bătînd meticulos acorduri repetate.

Alarmată de puţinul răgaz, doamna Deleanu apelase la cucoana Catinca Balmuş, cu care se împrietenise în timpul războiului. Cucoana Catinca venise în goană napoleoniană, întru ajutorul celuilalt general casnic. Lupta luase un caracter mai voios.

Un incident întîmplat în preajma dejunului luminase complet pe doamna Deleanu, luîndu-i o piatră de pe inimă. Alături de cucoana Catinca, priveghea aşezarea camerii Olguţii.

Auzise deodată o năvală. Prin uşa deschisă apăruse noua bucătăreasă, cu tulpanul strîmb, ochii în flăcări, şi o roşeaţă vie pe obraji. Hohotea.

― Sărut mîna, cuconiţă, eu la dumneavoastră nu mai stau! Da ci-s eu?

Batgiocura slugilor!

― Ce-i, femeie? Ce s-a întîmplat?

― Ci să fie, cuconiţă, sărut mîna, îmi catam di treabă, pregăteam di masă. Şi mă pominesc înşfăcată, smuncită, plesnită pisti obraz... Da ci-s eu?

― Ce-i, femeie? Spune ce-ai păţit?

― O nebună, coniţă, sărut mîna! O babă zărghită! M-o bătut la mini în bucătării şi m-o dat afară. Să le fie ruşini păcătoşilor! Rîdeu di mini! Cini i-o hrănit?

Scena pe care n-o putea istorisi bucătăreasa era ceva mai hazlie. Neculai, decanul servitorilor, cum aflase că vin fetele, expediase ştafetă babei, în Tataraşi, unde şedea de cînd se liberase. Baba pornise imediat, ca un cruciat pentru liberarea Sfîntului Mormînt ,intrase pe poarta casei, autoritar. În urma ei sosea un cotiugar cu două buccele şi un sipet. Intrase de-a dreptul în bucătărie, urmată de pisici şi de tot alaiul codat al cînilor.

― Pleacă! vorbise ea calm, dînd cu ochii de bucătăreasa care-i luase locul, mînuind oalele, tigăile şi polonicele uzurpate.

Noua bucătăreasă, crezînd că are de-a face cu o nebună, zîmbise.

― Fugi, madam, caută-ţi de treabă!

Între timp, servitorii se adunaseră la uşă.

― Neculai, ce leafă are asta? întrebase baba, scoţîndu-şi polcuţa de postav negru, şi agăţîndu-şi barizul în vechiul lui cui.

― Cinci sutare belice.

Oricînd, Neculai era spiritual. Belice însemna în valută de după război.

― Dă-i cinci sutari, Neculai, din partea mea.

Neculai, bancherul babei, se executase.

Dar bucătăreasa avea ambiţie, şi locul din care era dată afară în acest mod nemaiauzit era mănos.

― Ieşi afară, madam! Mă-nţelegi cu binişorul! articulase ea, sacadîndu-şi intenţiile cu un melesteu.

Bărbat, baba ar fi servit în escorta regală. În lungime era o dată jumătate cît noua bucătăreasă; în lăţime, aproximativ de două ori. O înhăţase de după gît, cum duci cu sila un cîne la scăldătoare, acordîndu-i cu pumnul şi un tampon dorsal, care o proiectase împleticit în ogradă, de-acolo pe scări, sus, la doamna Deleanu.

Curînd după ea, sosise şi baba, cu tulpan alb şi pestelcă albă.

― Sărut mîna, coniţă, bine v-am găsit sănătoşi! Am venit să gătesc nişte cozonaci pentru duduia Olguţa.

O clipă de nehotărîre.

Noua bucătăreasă bufnea încruntată. Cucoana Catinca zîmbea. Servitorii, numai ochi, îşi ţineau suflarea îndărătul uşii.

― Poftim cheile.