― Tu?...
― Eu. Am să-i spun şi ce glume ai învăţat la şcoală!
― Parcă tu nu le ştiai?!
― Eu sînt "domnişoară". Nu-s plod, ca tine!
― Eu, plod?
― Da, mucosule!
― Să-ţi fie ruşine! Eşti o gîscă!
― Acuşi îţi rup urechile, măgarule!
― Încearcă numai!
Două palme robuste pocniseră simultan pe obrajii lui Puiu. În alte împrejurări, desigur că Puiu ar fi răspuns după preceptul talionic, nu după cel poetic. Dar de trei zile acumulase atîtea lacrimi, încît izbucniră ca dintr-un vas spart. Rodica îl con-solase cu sila, la început. Puiu se zbătea în braţele ei, refuzînd batista.
Consolarea se transformase în luptă. După o înverşunată învălmăşeală, Puiu o răsturnase pe Rodica.
Dar Rodica îl pălmuise pe Puiu.
În limbaj şcolar asta se cheamă "a fi chit".
Nici o piedică nu se mai opunea reluării raporturilor de dinainte. Pactul de neagresiune reciprocă fu acceptat ― cu condiţii desigur ― de o parte şi de alta.
Orice s-ar spune, în astfel de împrejurări iarba verde e mai persuazivă decît masa diplomatică, la aceasta din urmă neparticipînd decît capul.
*
Nor pentru acalmia de la Medeleni, automobilul venea în goană cînd nimeni nu-l aştepta. La volan, Olguţa, şoferul alături, unic pasager, domnul Deleanu păzind coşurile cu sticle şi cu tot felul de bunătăţi în cantităţi atît de mari, încît Olguţa îl vestise de la Iaşi că...
― Să ştii, papa, mama are să fie indignată de dezordine!
― Se consolează îndată! replicase domnul Deleanu, optimist ca întotdeauna.
La Iaşi, domnul Deleanu cu cît întîrzia mai mult la club, cu atît sporea şi varia mai neprevăzut cumpărăturile pentru casă. Pachetele erau o certă diversiune de la inevitabilele ― altminteri ― reproşuri pentru întîrzierile care împuţinau somnul copiilor, prelungeau "neuman" veghea servitorilor şi alterau perfecţiunea bucatelor. Căci orice om ― femeile mai ales ― în faţa cadourilor devine copil, şi copiii, cu mintea prea mobilă, uită uşor necazurile subt impresia unei plăcute surprize.
Şi de astădată, pe lîngă bucuria domnului Deleanu "de-a aduce acasă", pachetele aveau şi scopuri strategice. Şi Olguţa şi complicele ei, domnul Deleanu, ştiau că două săptămîni de tăcere nu puteau trece neînregistrate de nervii doamnei Deleanu, cu atît mai mult cu cît de două săptămîni automobilul cu Olguţa la volan, umplut cu membrii cei mai asidui ai "Clubului burlacilor", hoinărise prin ţară, începînd cu mănăstirile Moldovei, pînă la Călimăneşti, unde cîştigase un nou
membru pentru "Clubul burlacilor", pe Herr Direktor, care, cu acest prilej, suspendase cura de Căciulata, înlocuind-o, patru zile de-a rîndul, cu una de şampanie & Comp. Tot la Călimăneşti, Olguţa fusese consacrată şampioană de tenis, primind, în această calitate, racheta, neînvinsă pînă atunci, a celui mai bun jucător de acolo, dimpreună cu o jerbă lirică, din partea aceluiaşi; aceasta din urmă
atestînd că şampionatul Olguţei fusese dublu.
Doamna Deleanu nu ştia nimic, dar trebuia să afle. Pachetele şi coşurile ticsite din automobil erau menite să moduleze cît mai dulce recepţionarea acestor veşti.
Tot drumul, minutarul kilometric vibrase mai ales spre optzeci: viteză care îngreuia aprinsul ţigărilor ― n-avea încotro nici domnul Deleanu ― şi care, totodată, exprima repeziciunea norului îndreptat spre Medeleni.
― Vini duduia Olguţa! sări Gheorghiţă de pe prispa bucătăriei, eu ochii la tromba de colb, lătrată de cînii satului.
Venise.
Sări de la volan, lăsîndu-l pe domnul Deleanu sa se descurce singur cu pachetele şi cu doamna Deleanu.
― Unde-i stăpînu-tău?
― Săru mîna...
Nici n-avu vreme să-i răspundă. Olguţa alerga spre apartamentul lui Dănuţ, aşa cum sărise din automobil: cu scafandrul de pînză în cap, cu mănuşile în mîni şi pardesiul cenuşiu strîns la mijloc de o centură lată.
― Cine-i?
― Eu.
― Tu, Olguţa! Ura! Intră.
Intră, descoperindu-şi faţa cu o mişcare violentă. Din nou răsări în ochii lui Dănuţ capul de tînăr voievod cu plete negre, ochi negri, ager şi imperativ, cu trăsături nete ca loviturile de paloş şi colorit copilăresc în obrajii plini.
O uitase parcă pe Olguţa. De cîte ori o vedea, avea un fel de nelinişte, ca în faţa unui veşnic temut şi admirat adversar, şi marea bucurie că-i sora lui.
― Mi-era dor de tine, Olguţa!
― Îţi mulţumesc. Vreau să-ţi vorbesc.
Se apropie de Dănuţ, cu faţa serioasă.
― Ascultă, Rodica vine noaptea în odaia ta?
