*

Bătuse la fereastră, trecuse prin ogradă, după ce-şi exercitase umărul la portiţă.

Acuma aştepta în faţa uşii întunecate. Se familiarizase şi cu ograda, şi cu riturile casei.

Era atît de puternic mirosul de frunză nouă, iarbă crudă şi lilieci în floare, încît îţi venea să răstorni capul pe spate, ca femeile sărutate pe gură.

Uşa din fund se crăpă luminos. Aceeaşi apariţie în falduri de umbre şi lumini, cu lumînarea în mînă. Ca niciodată însă, uşa de afară se deschise. Flacăra lumînării rămasă pe dulăpaşul de lîngă uşă, în revărsarea de aer proaspăt, se înclină suplu, răsturnînd lungi fluturări de umbre, pînă departe, prin întunericul ogrăzii.

― Dumneata eşti, domnule Deleanu?

― Eu sînt. Bună seara, domnule profesor.

Două braţe impetuoase desfăcură pelerina, proiectîndu-se pe stele.

― Domnule Deleanu! Domnule Deleanu! Ce catastrofă e respectul! Dumneata îmi spui "domnule profesor" cu un ton atît de reverenţios, încît mă insulţi! Şi ai dreptate. Tinereţa trebuie să insulte bătrîneţa prin respect. Domnule Deleanu, cel mai grav păcat al omului este bătrîneţa. Înţelegi dumneata ce-i primăvara?

Dănuţ zîmbi, respirînd larg.

― Te înşeli, domnule Deleanu! Să-ţi spun eu ce-i primăvara. Acum treizeci de ani ― simţi dumneata ce monstruozitate e în gura unui om să poată spune: acum treizeci de ani eram tînăr!; acum treizeci de ani eram un imbecil fudul de ce aveam în cap, nu de cum era capul pe dinafară. Eram genial, domnule Deleanu, te asigur.

Tinereţa e genială. În loc să mă admir în oglindă, mă uitam în cărţi. Şedeam în Tataraşi, într-o casă cu lut pe jos. Dacă vărsăm apă se făcea glod. Zvîrleam ţigările oriunde. Era o dezordine înfiorătoare. Recitam versuri cu voce tare. Şuieram partiturile operelor romantice, de la un capăt la altul. Somnul mă ofensa. Nu-l puteam accepta... Şi cînd venea primăvara, întîia noapte de primăvară, ieşeam pe pragul casei; o casă de mahala, domnule Deleanu, o casă de bărbier; dumneata nu cunoşti aşa ceva! Şi ce crezi că făceam? Crezi că eram umilit că afară-i primăvară

şi ghetele mi-s rupte, şi pantalonii peticiţi? Nu, domnule Deleanu! Eram fericit. Îmi spuneam: "Mă, băiete, a venit primăvara. Aştepţi o fată. Te iubeşte. O iubeşti. O

aştepţi." Nu aşteptam pe nimeni! Dar dragostea era pe pragul casei mele. Toate fetele lumii puteau să vie. Asta-i primăvara! Să fii calic, să nu te ştie nimeni, să stai pe pragul unei case de mahala, şi să fii împăratul dragostii... Acuma... acuma dumneata îmi spui "domnule profesor", afară-i primăvară, şi-mi vine să strănut.

Strănută. Poftim în casă, domnule Deleanu. Şi închide bine uşa. Natura nu respectă

pe oamenii bătrîni!

Trecură în odaia albă de lumină şi de fum. Dănuţ îşi rezemă geanta pe fereastră, aşezîndu-se într-un scaun legănat pe tălpi curbe de lemn.

― Azi am avut o mare bucurie, domnule Deleanu. Am căpătat un permanent pe Căile Ferate. Uite-l: e de piele galbenă, cu fotografia mea. Sînt fericit. N-am să

călătoresc niciodată. N-am să-l utilizez. Dar acest carnet... ― îl agită cu mîna, juvenil ― ...mă face stăpîn pe o ţară întreagă. Îl am aici în buzunar, şi pot pleca oriunde. Deschid carnetul şi ştiu că pot pleca în Bucovina sau în Ardeal. Asta-i fericirea, domnule Deleanu: să deţii simbolul unui grup de virtualităţi. Asta-i tinereţa: simbolul virtualităţilor viitorului. La întîi ianuar 1923, biletul acesta, tot

aşa de galben şi tot aşa de curat, va fi un simplu permanent expirat, amintirea nici unei călătorii. Asta-i bătrîneţa, domnule Deleanu: un permanent de viaţă în ziua expirării...

― Dar bucuria permanentului pe Calea Ferată?

― Asta-i senilitate, domnule Deleanu!

Pelerina-i căzuse de pe umeri, pe marginea fotoliului. Nu se instala pe scaun, decît în treacăt. Fiecare năvală de gînduri, indignare sau entuziasm, îl ridica în picioare, mobil şi vivace ca popîndăii la margine de drum. Era îmbrăcat cu un surtuc de stofă gălbuie cu pătrăţele negre, a cărui formă oscila între tunică şi pijamaua de odaie. Manşete cilindrice, de modă veche; guler moale resfrînt; cravată neagră cu nodul făcut de-a gata, cam strîmbă.

Uneori ochiul drept avea încreţirea ochiului de bijutier expert, cînd îl concentrează prin monoclul tubular al lupei, asupra unui diamant. Acest gest, care-i asimetriza faţa, strîmbîndu-i sprînceana ochiului drept, exprima efortul de-a formula un gînd obscur.

În clipele de popas pe scaun şedea picior peste picior, arătînd ghete bătrîneşti cu margini de elastic, şi urechile ieşite afară. Te-ai fi aşteptat la eforturi artritice sau reumatice. De unde! Unghiurile genunchilor erau prompte, dînd un neastîmpăr juvenil picioarelor, contradictor cu încălţămintea.

Atent, pîrjolea cartonul ţigării la flacăra unui chibrit. Alături, pe birou, cartonul unei cutii cu ţigări era acoperit cu inscripţii mărunte, unele subliniate cu creionul roş. Dănuţ desluşi un galop de litere: "Majoritatea scriitorilor privesc sufletul omenesc cu luneta astronomică. Rezultatul: aproximative hărţi cu linii groase.

Proust îl priveşte cu microscopul, fiindcă e altfel situat faţă de suflet"...

Cu ochii la cartonul cutiei de ţigări, Dănuţ zîmbea. Îi surprinse privirea şi zîmbetul. Îşi trecu mîna prin păr, trăgînd din ţigară fum gros.

― Domnule Deleanu, sînt un om vicios. Uite ce-am ajuns: o mînă şi un creion.

Restul nu mai există. Scriu, scriu, scriu. Sînt o notă pe marginea cărţilor. Am vrut să mă vindec. Am închis în birou toate colile de hîrtie, toate caietele, tot ce era susceptibil de-a fi mîzgălit. I-am dat cheia lui domnu Balmuş, rugîndu-l s-o ţie o săptămînă. Care crezi c-a fost rezultatul? Uite-l: scriu pe cutiile de ţigări. Uitasem să închid şi creioanele! Ce diabolică invenţie, domnule Deleanu, instrumentele de scris! Dumnezeu l-a făcut pe Adam, din coasta lui Adam a rupt-o pe Eva. Păcatul vieţii e dar dumnezeiesc. Dar diavolul a desprins o aşchie din corniţa lui şi a întins-o omului. Era instrumentul scrisului... Cînd ţi-ai petrecut viaţa scriind, ridici capul la bătrîneţă, dîndu-ţi seamă prea tîrziu că păcatele lui Dumnezeu sînt ale vieţii, dar păcatul scrisului e împotriva vieţii. Cu faţa în aburii tutunului, zîmbi privind ferestrele. Spune dumneata, domnule Deleanu, în noaptea asta de primăvară n-ar fi mai cuminte, decît să grifonez cartoanele cutiilor de ţigări, să fiu sus pe Ceahlău?...

Te-ai suit pe Ceahlău?

― Pînă sus, nu. Am fost la Durău.

― Se poate, domnule Deleanu? Atunci nu ştii nimic! Sări de pe scaun, avînd desigur Ceahlăul în faţa ochilor. Noaptea pe Ceahlău cu amici! Altceva nu există!

Ai douăzeci de ani, o pelerină pe umeri, şi eşti pe Ceahlău! Nu trebuie să uiţi tutunul! Dacă n-ai ţigări, te-arunci de pe Ceahlău la vale, ca să ajungi mai presto la un pachet de mahorcă... Hei, domnule Deleanu, dar ca s-ajungi pe Ceahlău nu poţi umbla cu fleacuri: cu automobile, cu motociclete, cu aeroplane. Erezie! Te duci cu clasa treia pînă la Paşcani. Mănînci bine la o crîşmă: o fleică, o bucată de pastramă; bei un pahar de vin. După aceea angajezi un landou... Zîmbea către Dănuţ, învîrtind din mînă. Îi sclipeau şi ochii şi nările. Domnule Deleanu, din landou vezi lumea altfel. Landoul nu e un vehicul, e un criteriu. Peisagiile intră şi iesă cu respiraţia dumitale, ca fumul ţigării încorporat în plămîni. Dumitale nu se poate să

nu-ţi placă să stai pe canapea, cu picioarele pe părete. Stai comod şi exuberant în acelaşi timp. Uite-aşa stai în landou! Trupul în fund, picioarele pe scăunaşul din faţă; cerul la cap, cerul la picioare. Caii au zurgălăi. Spinarea vizitiului e plină de soare. Şi deodată se deschide valea Moldovei...

Îşi dădu braţele în lături ― cu ochii în extaz ― aşa cum poate Dumnezeu le-a dat, împingînd munţii să onduleze tot mai argintiu albaştri spre cununa zărilor, ca să facă loc apei cu fulgere de-argint pe văi de soare.

― Domnule Deleanu, îl cunoşti pe Sadoveanu?

Dănuţ făcu un gest vag.

― Domnule Deleanu, toată valea Moldovei, toată lunca Siretului sînt Sadoveanu. Acolo te descoperi în faţa artei lui Sadoveanu. Asta înseamnă

literatură: să-ţi aparţină natura. Sadoveanu e cel mai pur arcuş al prozei româneşti.

Moldova, toată Moldova, e vioara pe care cîntă Sadoveanu... Luna pe care o vezi răsărind la Agapia deasupra brazilor negri, "cu lumina ei fecioară", e a lui Eminescu. Nimeni nu i-o poate lua. El o dăruieşte plină, de cîte ori răsare, lumii româneşti. Sadoveanu a dăruit României valea Moldovei şi lunca Siretului... E

teribil omul acesta, domnule Deleanu! Are ochi mici de elefant şi vede tot, nimic nu-i scapă. Am călătorit odată, cu el şi alţi amici, pe Bistriţa, cu plutele. Eram scandalizat! Eu mă agitam ca un negustor de haine vechi care se tîrguieşte, pe cînd Sadoveanu juca şah, pe Bistriţa. Nu se uita la nimic. Nu vedea nimic. Fierbeam!

Să-l auzi pe Sadoveanu la Toance, în loc să urle, că spune placid: "Şah la rege!" Ei bine, domnule Deleanu, peste o săptămînă îmi trimetea o nuvelă pentru revistă.

Văzuse tot, domnule Deleanu. Nimic nu-i scăpase. Înghiţise Bistriţa cu Toance cu tot, pe cînd juca şah. Pînă şi un cuc, pe care-l auzisem cîntînd în timpul drumului, cînta în nuvela lui, "mirat" aşa cum cîntase în natură... Iar am ajuns la literatură!

Vezi, domnule Deleanu, asta-i bătrîneţa: porneşti cu landoul de la Paşcani, şi-n loc să ajungi la Ceahlău, ajungi la Eminescu şi la Sadoveanu! Pe lumea cealaltă ― să

zicem ― cei care-au trăit se vor duce în rai; cei care-au scris, în infern. Infernul,

domnule Deleanu, n-are miros de pucioasă şi piatră arsă; are miros de cerneală şi creion. E o foaie de hîrtie plană, cît planeta Venus, pe care scriitorii au devenit instrumente de scris. Asta-i tortura! În vecii vecilor vor scrie fără odihnă... Dar, oricum, parcă tot e mai plăcut decît s-asculţi în paradis predicele sau anecdotele cutărui om politic, să fii în manuscrisul gheenei ordonanţa penei lui Voltaire...

Ar fi fumat neîntrerupt ţigară de la ţigară, dar prăjirea prealabilă îi impunea opriri. Şi Dănuţ fuma mult. Fumul se îndesise. Era ca un început de ceaţă în jurul reverberului unui chei londonez.

A doua zi dimineaţă Dănuţ avea proces la judecătorie. Trebuia să se deştepte cel mult la opt. Apoi venise hotărît să dea caietul: să scape de această incertitudine, de această obsesie. Uitase şi de una şi de alta. Şi alţii păţeau ca el. Scopurile vizitelor rămîneau la uşă. Dizolvate în această atmosferă, orele îşi pierdeau preciziunea diurnă şi semnificaţia socială. Şi decorul de cărţi şi fum, şi omul care-l însufleţea trăiau pe un plan special. Viaţa devenea un obiect de speculaţiune intelectuală, pierzîndu-şi greutatea pe care-o are atunci cînd o trăieşti pe cîmpurile ei de luptă. Această uşurare de viaţă, pe care-o găseşti în unele cărţi, Dănuţ o găsea în această încăpere, alături de acest om. Devenea şi carte într-o măsură, dar şi lector. Aici, reveniri la cealaltă viaţă ― echivalente cu trezirile din beţia de opiu ―

nu existau. Principiul excluderii lor era permanent. Nocturnul animator, şi cînd vorbea, şi cînd tăcea, şi cînd şedea locului, vibra. Era ca faţetele briliantelor constrînse prin structura lor să sclipească mereu, dînd briliantului preţioasă