Se scutură de ţărînă, îşi şterse palmele cu poalele pelerinei şi trecu îndoit de spate pe sub fereastra Monicăi.
Fereastra de-alături era deschisă: şi în absenţa Olguţei ferestrele se conformau
dorinţelor ei, prin intermediul Sevastiţei.
Punînd vîrful piciorului pe ieşitura zidului şi apucînd cu mînile colţul de jos al ferestrelor se smunci. Ţinîndu-şi respiraţia, îşi vîrî numai capul în odaie. Privi. Nu se vedea nimic, decît reliefuri de întuneric. Ascultă: nu s-auzea nimic, decît livada.
Nu sforăia Rodica? Era convins că Rodica sforăia. Dar nu auzea nimic. Poate că nu sforăia !
Vroia să procedeze cu prudenţă. O ştia pe Rodica promptă la ţipete, exclamaţii şi rîsete, chiar în timpul zilei. Dacă l-ar fi simţit deodată lîngă ea, ar fi fost în stare să umple casa cu vociferaţiile ei: "Vai! Hoţii! Mă omoară! Săriţi!"
Ce gîscă Rodica asta! Şi nici nu sforăia măcar!
Oamenii care sforăie sînt parcă mai puţin desprinşi din viaţă, participă încă la ea prin gălăgia somnului lor. Cînd îi trezeşti brusc, cu gura deschisă în care sforăiala s-a oprit, întreabă: "Ha?"
Dar un om cufundat în somn tăcut, dacă-l deştepţi brusc, lesne ţipă: "Aii!" Sau:
"Ce-i? Ce?"
Ce era de făcut? S-o deştepte de la fereastră.
― Rodica! şopti Puiu, întinzînd gîtul ca un gînsac, impresie la care contribuia şi albul cămeşii de noapte,
― Rodica, eu îs!
― Scoală, Rodica! N-auzi, Rodica!... Gîscă! vorbi Puiu pentru el.
Şi cu temeritatea celui exasperat, încălecă fereastra şi intră. Pipăi un pat, de la picioare la cap: nimeni! Îl pipăi pe-al doilea: la fel.
Era aşa de uimit, încît fu convins că Rodica ― gîscă ― a căzut din pat prin somn. O căută. N-o găsi.
― Ei, comedia dracului!
La una ca asta nu se aştepta! Unde putea fi Rodica?...
O aşteptă zîmbind.
Aşteptă căscînd.
Aşteptă încruntîndu-se, înfuriindu-se, nedumerit: atunci unde putea fi Rodica?
Cercetă patul: era aşa cum îl aşternuse Sevastiţa, în perfectă ordine. Pernele nu erau strîmbe, nici cu moi adîncituri, pledul era îndoit precis, ca o carte de vizită, la colţ.
Unde putea fi Rodica?...
― Aaa!
De asta se retrăgea Mircea devreme în odaia lui, în fiecare seară!
― Ce porc!
Lasă că le-arată el!
Încălecă fereastra, sări în livadă şi o luă la goană. Intră în ogradă, trecu repede, aprobat de cozile cînilor. Amical, Patapum făcu un "drepţi" fără comandă, Puiu nu-l băgă în seamă. Era cuprins de o adevărată furie maritală. Să-l tragă pe sfoară o gîscă, o Rodică?! Şi cu cine? Cu bucherul de Mircea! Auzi neruşinare!
― Ce?
Asta ce mai era?
Îşi scoase papucii şi, desculţ, cu papucii în mînă, se apropie de fereastra ietacului lui Dănuţ. Lumina era stinsă, dar se auzeau şoapte cu reliefuri răguşite uneori şi bufnelile de samovar ale Rodicăi.
― Aha... Ei, comedia dracului!
La asta nu se gîndise! Vra să zică domnu Dan era...
― Bravo!
Nu auzea vorbele, adică şoaptele, dar Puiu cunoştea pe dinafară repertoriul de sunete al Rodicăi. Din cînd în cînd distingea cîte un: "Marş!" urmat de hohote de rîs înnăbuşit.
Apoi iar începeau şoaptele, fără contur verbal pentru urechile lui Puiu. Totuşi, ritmul lor îi dovedea că deşi "porcii" nu ceteau Les aventures du roi Pausole, vorbeau ceva asemănător, şi prin întuneric pe deasupra.
Să le strige: "V-am văzut?"... Să le arunce o piatră în odaie?... Să tuşească
îngroşîndu-şi vocea?...
Să ţipe: "Ajutor! Hoţii!"...
Ar fi sărit la bătaie domnu Dan! Şi ce? Ar fi dat şi el. Nu se temea!... Da, dar dacă ar fi auzit Olguţa?
