pe coperta revistei figura menţiunea: "Literară şi socială", şi că, în cuprinsul său se discutau alte probleme sociale, tot atît de grave, şi tot atît de miop privite pînă
atunci, ca şi problema ţărănească de odinioară; şi că, pe deasupra, revista ―
literară exact în proporţia în care era socială ― tipărea literatura cea mai publicabilă a epocii de după război. Se întîmpla cu Viaţa contimporană acelaşi fenomen al poreclei sau reputaţiei, care ucid sau ascund realitatea.
17 * Referire la versul anonim, creat în cinstea căpitanului francez La Palisse (1470-1525): "Cu un sfert de oră înaintea morţii sale încă era în viaţă", în sensul de
"încă se lupta", şi care, cu vremea, a ajuns la sensul strict, naiv. De aici şi expresia:
"Un adevăr à la Palisse".
Aşadar, redactorul Vieţii contimporane era socotit îndeobşte, în domeniul literar, ca un echivalent al acelui ireductibil român care afurisea Parisul, pretinzînd că acolo a murit de foame fiindcă nici un restaurant n-a vrut să-i servească
mămăligă, sarmale cu varză şi ciorbă de potroace.
Între timp, îndărătul celor două ferestre luminate, în vibraţia amiezii spectrale, volumele lui Marcel Proust aveau în ţara românească întîiul lector demn de epopeea insomniei lor, în straniile perspective ale timpului, discompus.
*
La poalele piramidelor, un copil egipţian, răsărit din nisip ca un fragment de umbră al piramidei, îţi oferă un scarabeu. Acuma l-a găsit, scotocind nisipul. E
cald. Ţi-l vinde pentru preţul derizoriu de doi piaştri. Departe de-a te tocmi, îi mai dai doi piaştri, ca să n-ai impresia că-l furi pe bietul copil. Ai generozitatea omului care-a făcut o strălucită afacere.
Abia la Cairo, într-o cafenea, afli că scarabeul e made în Germany, şi că zeci de negustori ambulanţi îl vînd în cafenele ― cum la noi se vînd alunele americane ―
cu un piastru duzina; acesta fiind preţul iniţial.
La New-Castle, în Anglia, cumperi o brichetă originală, a cărei flacără în loc să
fie stinsă de vînt, e înteţită. "Ai dracului oameni englejii!" îţi spui admirativ, făcînd din brichetă o alegorie a vitalităţii engleze, pe care vrăjmăşiile continentale o sporesc. Dar pe vaporul care te aduce în ţară, într-o zi de plictiseală, pe cînd îţi răsuceşti admirativ bricheta, observi că şi invenţia britanică e made în Germany.
De la Madrid vrei să te-ntorci în ţară cu puţin spirit specific, consemnat în artă.
Cumperi nişte castaniete al căror tril de toacă l-ai auzit, sedus, sunînd în mînile nervoase ale dansatoarei spaniole, întovărăşindu-i onctuosu-i şold.
Cumperi şi o lamă de Toledo. E glorioasă ca un vers de epopee; e iute ca o limbă de şarpe; şi-i înflorită, ca şi cum pe luciul ei metalic o lună plină ar fi imprimat umbra unei frunze migălos zimţată.
Şi castanietele, şi lama de Toledo sînt made în Germany. Devii atît de bănuitor, încît te-ntrebi dacă blana ursului polar, călătorind la Pol pe un sloi de gheaţă, nu e şi ea made în Germany.
În produsele sufleteşti şi intelectuale cele mai diverse vanitatea are înfiorătoarea universalitate a produselor made în Germany. Orice revistă literară
sau socială e un grup de individualităţi legate printr-un entuziasm comun ―
principiu de temporară înrudire ― printr-o atitudine similară în faţa vieţii, în esenţă, se înţelege ― dar şi un grup de vanităţi, şi poate mai ales. Iscălitura de pe copertă semnalează pe producătorul articolului, al prozei sau al versului din cuprinsul revistei. Desigur că e legitim şi onorabil să fii proprietarul unei case ridicate prin munca ta; dar e foarte agreabil să stai pe pragul sau în poarta casei
tale, ca vecinii să te vadă pe soclu, ca trecătorii să te ştie. Poate că mai mult decît existenţa casei de tine clădită, privirea vecinilor şi a trecătorilor ― admirativă sau invidioasă ― ţi-e răsplata efortului. Acea privire îţi îngraşă sufletul şi-ţi dilată
nările. Ea îţi dă acolada.
Se întîmplă, natural, ca multe articole să nu fie iscălite. Modestie? Nu! Laşitate sau prudenţă. Nu-ţi vine să iscăleşti articolul injurios, a cărui glorie se revarsă
asupra-ţi cu vînt de palme şi praf de injurii. E atît de previzibil şi normal acest anonimat în care răutatea sau curajul sînt deghizate subt mască şi pelerină, încît legea presei a prevăzut printr-un articol, că redactorul revistei sau gazetei e răspunzător de calomnia sau injuria cuprinsă în articolele anonime. Sînt şi articole, mereu iscălite de un nume care e un pseudonim sau pur şi simplu cu două sau trei steluţe. Dar cînd, într-un oraş, un singur om va umbla pe străzi mascat sau costumat, însă totdeauna cu aceeaşi mască şi acelaşi costum, va fi cunoscut de către public mai bine decît toţi cetăţenii descoperiţi, Aşa că aceste pseudonime, departe de-a exprima modestia sau dorinţa de anonimat, exprimă ori jena pentru numele adevărat ― te lepezi de el, rebotezîndu-te ― ori dorinţa de-a se singulariza în plină piaţă publică.
Revista Viaţa contimporană avea mulţi proprietari stînd pe pragul casei lor, expunîndu-se privirii celorlalţi. Cu alte cuvinte, avea mulţi colaboratori. Sumarul ei, afişat pe copertă ― pentru lesnicioasa edificare a lectorului ― producea multe nume de intelectuali emeriţi şi artişti reputaţi. Rareori însă zăreai numele redactorului, de fapt directorului ei. Şi totuşi, el era colaboratorul cel mai statornic şi cel mai proteic. O jumătate de revistă era scrisă de el, dar sumarul era iscălit de alţii. Iar articolele de critică literară, pe care trebuia să le semneze ― ca să dea sumarului prestigiul numelui său ― cădeau în coada sumarului, acolo unde listele de mîncare anunţă apele minerale, şi termometrele, zero grade. Rol de scafandru, după cum se vede, nu importanţă de far. Din această pricină, i se reproşa lipsa de productivitate. Căci nimeni nu-şi dădea seamă că o revistă nu trăieşte prin salonul de recepţie ― adică prin beletristică şi articole ― ci prin obscurul complex al gospodăriei redacţionale: polemici, însemnări, recenzii şi tot felul de rubrici permanente, strecurate printre producţiile de gală, dar sporadice. Aceste rubrici, aceste note dau unei reviste o anumită atmosferă, o anumită viaţă. Toate aceste rubrici permanente sînt atribuite totalităţii colaboratorilor ― care acceptă cu un surîs modest denunţarea paternităţii lor colective ― nu obscurului redactor, care e un şef de orhestră, nevăzut, şi pe deasupra pe rînd şi oricînd înlocuitorul anonim al fiecărui solist absent. Astfel, treptat, redactorul Vieţii contimporane făcuse gloria altora: a tuturor colaboratorilor. Miniştri, dascăli universitari, academiciani, oratori publici, mari avocaţi, produceau în viaţa socială, ca un paşaport diplomatic, titlul de colaboratori ai Vieţii contimporane. Vorbeau desigur cu oarecare deferenţă
despre redactorul acestei reviste, dar cu deferenţa miloasă şi compătimitoare a
copilului de ţară, care odată ajuns, vorbeşte despre viaţa de martiră a bietei maică-sa, pe care însă n-o mai frecventează, recunoscîndu-i jertfa mai mult decît valoarea, pentru a converti această jertfă într-un atribut moral al provenienţei sale de jos.
Prestigiul muncii anonime a acestui redactor, trecuse asupra revistei. Ori, revista erau toţi, în afară de redactorul ei. Revista Viaţa contimporană, în gura unui fost sau prezent colaborator, se traducea prin orgoliosul plural "noi", împănat de singularul "eu", procurator al pluralului. Dar pronumele "el", al redactorului, era treptat exclus.
Aşa că, încet cu încetul, însuşi redactorul revistei ajunsese să se deposedeze de revista lui. O iubea ca pe o faptă a unei colectivităţi. O idolatra ca pe un copil al altora, crescut numai de el. Pentru el, revista lui devenise o fiinţă de sine stătătoare, exterioara lui. Ciudat, acest om ― care în viaţa privată nu purtase niciodată
emblema românească, injuria, iar în viaţa publică nu depăşise niciodată hotarul ironiei descriptive, nu exclamative ― era înjurat pur şi simplu. Drept răspuns la un articol în care dovedea nulitatea unui scriitor, era apostrofat cu vorbele: "bătrîn, neurastenic, maniac". Nu răspundea. În schimb, cea mai neînsemnată cîrtire sau defăimare a Vieţii contimporane îi înarma luciditatea cu cele mai subţiri săgeţi ale sarcasmului. Îşi apăra revista, reputaţia ei: singurul punct vulnerabil al impasibilităţii lui. Din această cauză, era atacat mai ales personal. Tăcerile lui însemnau pentru adversari un succes. Pe acesta li-l lăsa, zîmbitor.
Revista Viaţa contimporană avuse pentru el două semnificaţii. Întîia, comună
tuturor întemeietorilor: aceea de arenă onestă, pentru lupta socială şi literară. A doua semnificaţie îi era strict personală. La Universitate, apoi în viaţa de toate zilele, nu găsise interlocutori. Mintea lui prea repede, corosiv lucidă, şi prea înaltă, nu găsea între camarazii de vrîstă, profesie şi viaţă, replica egală, comprehensivă, deopotrivă de elastică, deopotrivă de dură. Renunţase deci la oameni. Dar activitatea lui de la Viaţa contimporană nu era decît o veşnică scrisoare adresată
anonimului din mulţimea anonimă: acela trebuia să existe. Fără de această ultimă
speranţă, desigur că redactorul Vieţii contimporane ar fi renunţat la viaţă, după ce renunţase la oameni.
Pe acest anonim camarad al minţii sale, pe acest frate întru singurătate şi înaltă
veghe, nu-l căuta ca Diogene ― poate fiindcă se temea să nu-l găsească. Dar lui îi scria. Pentru el vorbea. În faţa lui se lupta. Activitatea consemnată în paginele revistei, în perspectiva ei totală, arăta o puritate de sinceritate, de onestitate morală
şi intelectuală, cum se găseşte rareori numai în viaţa oamenilor care trăiesc subt privirea lui Dumnezeu, la o parte de tumultul vieţii.
Două particularităţi îi dăduseră oarecare notorietate pitorească printre concetăţenii săi: viaţa de noapte şi fobia microbilor.
Un om care-şi petrece nopţile primind lume la el acasă, organizînd sindrofii cu fatalele partide de cărţi sau care face chefuri în oraş e reputat "om de viaţă".
Vocabularul clasificator însă n-a găsit alt cuvînt pentru cel care-şi petrece nopţile trăind, în clipa cînd ceilalţi dorm sau fac chef, decît acela de neurastenic. În noapte şi printre cărţi, acest om trăia ca pădurarul în inima pădurii. Şi faţa lui, învăluită în păr sălbăticit un pic pe tîmple şi în barbă, avea oarecare asemănare cu chipul pădurarilor pe care-i vezi răsărind subt solemnele bolţi vegetale, din umbra unui stejar, ca nişte pustnici gravi, cu ochi limpezi şi ageri, aducînd şi cu bufniţa şi cu vulturul. Paloarea feţii însă, aparţinea cărţilor. Purta vaste pălării negre cu margine lată, şi pelerină. Aşa răsărea pe uliţele dosnice ale Iaşului, mergînd spre Universitate. Dacă l-ar fi întîlnit prin ruinele Iaşului, Rembrandt ar fi tresărit şi l-ar fi privit lung şi altfel decît rarii concetăţeni care-l întîlneau, măsurînd ironici această apariţie de umbră, cu prea multă lumină în faţă, şi-atît de puţin actuală din punct de vedere vestimentar.
Trăsăturile acestui om, curbe, umerii obrajilor proeminenţi, orbitele adînci, fruntea lată şi dreaptă, nasul coroiat fără hrăpăreaţă ascuţime, dovedeau o osatură
fermă, nu bicisnică. Pe această osatură viguroasă, în fineţea ei, din adîncul orbitelor, ochii priveau clar. Acolo le era locul, în adînc. Erau căprui, dar umbra orbitei îi făcea negri şi parcă mai mari. Aveau ceva din rotunda claritate a ochilor de buhnă, mai ales că nasul pornea curb dintre ei. Nimic febril pe-această faţă.
Calm, dar ager. Marile căpetenii militare aşa visau. În preajma luptelor privindu-şi ostile în bivuac la lumini de focuri arămii.
A doua particularitate a acestui om era fobia microbilor. Îi vedea presăraţi sarcastic pe toate cele: pe mîna prietenilor, pe clanţa uşilor, pe cartonul ţigărilor.
Fumător pasionat, nu-şi fuma ţigara decît după ce-i pîrjolea cartonul la flacără, făcînd din el un fel de frigărui fierbinte. Din această cauză, buza de jos era uşor arsă. Aceşti microbi, permanenţi pe toate cele, îi dădeau gesturi alegorice parcă.
După ce strîngea o mînă ― politicos, nu întorcea spatele celor care-i întindeau mîna ― scotea dintr-un buzunar o sticluţă cu sublimat sau cu alcool de peste patruzeci de grade, şi se dezinfecta. Microbii îl izolau complect de viaţă. Nimeni nu-i făcea vizite, nimeni nu-i pretindea.
"Lasă-l, domnule, ăsta trăieşte noaptea ca huhurezii şi se teme de microbi!"
