strună era batjocura copiilor şi gazda bătăilor. Se oprea în faţa scărilor, ploconindu-se în faţa "măriilor-lor", dar tot bîzîind din strună. Nu-l îndemna nimeni, nu-i poruncea nimeni. El doar ştia ce vor boierii: să rîdă de un ţigan, ş-apoi să plîngă pe coarda dulce a unei scripci:

"Crîşmăriţa m-o chemat,

Jap, jap, jap!

Să-mi deie zahăr chisat,

Jap, jap, jap!"

Cu capul holbat, buzat, şi ochii peste cap, Huduba, după ce se bucura într-un rînjet alb că l-a chemat crîşmăriţa, plescăia din buză în aşa fel "jap, jap, jap", încît simţeai trei palme pe obrajii lui, din senin trîntite, ca şi cum arhanghelul ţiganilor l-ar fi trăsnit de sus; pe cînd degetul cel gros al mînii drepte, suna pe strune de trei ori, hain şi îndrăcit, ca o asmuţire de cîni, urmată de un zbîrnîit de rîsete batjocoritoare. Glasul lui Huduba devenea tot mai chinuit şi mai surd, de-a lungul strofelor care-l arătau ars de dorul crîşmăriţei ― care-l chema în batjocură ― şi de năvala palmelor ― jap, jap, jap! ― refren pocnitor al obrajilor.

Dar nici el nu se lăsa:

"Hai cu mine-n Bucureşti,

Jap, jap, jap!

Să-ţi fac salbă de ciuperci

Şi papuci de castraveţi.

Jap, jap, jap!"

Şi deodată, cu spaimă şi cu jale ― alb în ochi, alb în dinţi, cu faţa de tăciune ―

Huduba se cutremura, gata să plîngă printre suspine ilariante:

"Cînd s-o ieu la dezmierdat,

Jap, jap, jap!

Hop bărbatul din dulap,

Jap, jap, jap!

Şi-mi dă cu măciuca-n cap

Jap, jap, jap!"

Rîsete cu lacrimi în pridvor. Rîsete cu mîna la gură printre slujnice şi servitori.

Rîsetele satului la poartă. Huduba înviase, cu scripca sluţeniei lui, toată elegia ţiganului din România, rob al tuturora, a cărui viată e un refren de palme pe obraz, în hazul băştinaşilor. Părea un sfînt sculptat în rădăcină, o sperietoare de păsări răstignită pe pocnituri de palme, cu pruncul sfînt al coardelor în braţe.

Lui Dănuţ, pe-atunci copil cu bucle, în cămeşa de noapte la fereastra veseliei, îi venea să plîngă fiindcă toţi rîdeau, şi la urmă rîdea şi ţiganul răsturnînd pe gît paharul cu vin sau cu rachiu. Avea o mie de glasuri Huduba, şi o mie de chipuri.

Fiecare cîntec era cîntat de un alt Huduba, atunci răsărit din scripcă şi din melodie, ca dintr-o vrăjitorească trapă. Roiuri mucalite răscolea degetul lui pe strune. Dar uneori, arcuşul de lemn curb desprindea dintre suspinele coardelor pe cele mai pure. Atunci, gîtul uscat, smolit şi creţ al ţiganului, se înclina ca al lebedelor pe unda scripcii lui.

― N-o vinzi, măi ţigane? îl necăjeau boierii.

― N-o vindem, măria-voastră, că Huduba are un trup parşiv pentru biciuşca boierilor, da inima lui Huduba e acolea în scripcă, mititica, din mila măriei-voastre.

Trupul lui, ca drumurile pămîntului, era hărăzit piciorului omenesc ― să-l calce, să-l lovească, dar scripca lui ― inima lui ― era o ureche aplecată şi pe frunza codrului român, şi pe apele plutaşilor, şi pe gemetele bejănarilor de odinioară, şi pe viaţa satelor...

Uneori născocea refrenuri ciudate, onomatopeice, care destăinuiau mai surd, dar mai puternic decît vorbele, jalea, bucuria, ura şi batjocura.

Avea un cîntec, cu straniu refren, ţigănesc poate dacă ar fi aparţinut unui grai, care punea ca o ameninţare de tunet şi ca o joacă de diavoli între strofele dragostei:

"La portiţa mîndrei mele, mîndrei mele, Răsăritu-au...

Lebidabidumbai-lan-dugamengher,

...două stele.

Două stele-au răsărit, răsărit,

Sau mîndra s-a...

Lebidabidumbai-lan-dugamengher,

...logodit?"

...Vra să zică mai trăia Huduba! Înviase pridvorul petrecerilor bătrîneşti, cu tinereţa părinţilor lui Dănuţ, cu bătrîneţa bunicului, şi cu copilăria lui.

"Zumbai, zumbai; zumbai, zumbai"...

"La Bacău,

La Bacău,

Într-o mahala,

S-a-ntîmplat,

S-a-ntîmplat

O mare dandana..."

Dănuţ deschise ochii, şi se văzu la o masă a prezentului, între contimporanii lui: Lizica, Dicke-Bertha, Thais, Măicuţa, Iulişca, Maciste, Puiu...

Întoarse capul spre lăutar: acelaşi Huduba, mai bătrîn, mai năruit, mai uscăţiv, mai pocit, mai jalnic.

"La Bacău,

La Bacău..."

Şi acum, el ştia ce vor boierii. Din murmurul buzelor chefliilor, el desprinsese cîntecul lor: La Bacău. Acolo, la masa petrecerii, erau odrasle de ţărani şi copii de tîrgoveţi scurşi de la periferii în inima oraşelor. Ei vroiau să trăiască viaţa: cea de oraş. Peste ei, ca o cometă a veseliei contimporane, era nasul lui Tănase. Acest nas zodiac izgonise sunetul veseliei care vine cu rîurile la vale, din munţi cu brazi.

Chefliii de astăzi cereau scripcii lui Huduba cupletul trivial, şi romanţa sentimentală în care-şi suflă nasul gramofoanele.