― Adia?!
― Duduia care-a venit cu conaşu Paşa.
― Paşa?!
Subreta ridică din umeri.
― Pachetul e de la duduia Adia.
Desfăcu dintîi pachetul.
― Ce-i asta?
Un caiet, mai îngust decît obişnuitele caiete, legat în piele de un castaniu-închis, cu sculpturi ca un fragment de strană voievodală. Cînd apăsai scoarţele de piele, degetele se afundau. Nu văzuse niciodată o legătură atît de frumoasă, nici atîta îngrijire în cele mai mici amănunte. Cine-ar avea curajul să
scrie într-un astfel de caiet?
― Asta-i pentru mine?
― De ce nu cetiţi scrisoarea!
Desfăcu plicul.
Sălcii
"Iubite prietene,
Sper că nu eşti bolnav. Şi totuşi numai o boală ar puteajustifica atîtea absenţenemotivate. Sau ţi-ai uitat prietena şi după-amiezele petrecute la Sălcii întovărăşia ei? Sîntrealminte alarmată! Şi doresc ca veştile bune să nu mi le aducă
o scrisoare, ci dumneata însuţi, căci scrisorile, oricît de frumoase ar fi, nu potînlocui prezenţa persoanelor simpatice.
Haide! Un pic de energie! Smulge-te lecturilor sau scrisului (căci a trebuit să
aflu de la alţii că modestul meu prieten este poet şi nu mă îndoiesc că versurile salesînt la înălţimea lecturilor), găteşte-te cu cele mai frumoase haine, suie-te în docarsau încalecă pe impetuosul Zdup şi vino la noi.
La «noi»: ai observat?
În absenţa dumitale ― les absents ont toujours tort62 ― «eu» am devenit
«noi», şi nu e vorba de o episcopală persoană întîia, ci de un veritabil plural. Dacă
«eu» nu e suficient de atrăgător pentru a scoate din singurătate pe un sibarit,
«noi» e atît de irezistibil, încît ar scoate dinminţi şi pe un sfînt.
Adia ― n-ai uitat-o pe Adina! ― e la Sălcii. Ea îţi trimete acest caiet adus de la Florenţa, pe care, mărturisesc, am vroit să ţi-l fur. Dar poeţilor li se cuvin toate cele, chiar şi femeile, pe cînd femeilor nu li se cuvine nimic, nici caietele destinate poeţilor.
Vezi ce rea sînt, bunule prieten! Vreau să fur tot din mînile Adiei. Păzeşte-o! E
aşa de mică!
Pe cînd îţi scriu, s-a aplecat peste umărul meu, şi apropierea ochilor ei verzimă face să mă cred la Veneţia, cu laguna alături şi gondola pe ea.
Lipseşte numai gondolierul cu păr buclat şi braţe de fier.
A dumitale devotată prietenă,
Ioana Pallă."
Dănuţ zîmbea. Un zîmbet pe care nu i-l văzuse niciodată Ioana Pallă, şi pe care nici nu i-l bănuia. Adăugase şi Adina numai două vorbe ghemuite subt fastuoasa slovă a Ioanei:
"Te aştept, Dănuţ,
Adina".
Zîmbetul lui Dănuţ se crispă: o milă acră.
― Te rog aşteaptă afară răspunsul.
Prezenţa acestei subrete imperative îl ofensa. Îi vorbise ca unei servitoare, ceea ce fu comentat cu satisfacţie de zîmbetul lui Gheorghiţă.
Doamnei Ioana Pallă.
Sălcii
62 Cei absenţi n-au niciodată dreptate (fr.).
"Iubită prietenă,
