Unul era "Tanasachi": şantanul tîrgului. Celălalt, "Pavilionul", portul Iaşului la marea de umbre a văilor cu dealuri, dominînd întinderea vînătă şi albastră, stropită

cu lumini tremurătoare.

Acest loc de petrecere e o crîşmă amplificată c-un fel de lanţuri de chilii: separeurile. E situată pe strada Păcurari, alături de lugubra clădire a Peni-tenciarului. Bucureştenii ar fi numit-o "La Veneţia", din pricina priveliştei lacustre; ieşenii, însă, o botezaseră "Pavilion", termenii poetizanţi răsărind mai rar pe buza cetăţeanului ieşan, decît pe-a celui bucureştean, atît de inventiv în poetizarea verbală a străzilor şi a localurilor de noapte.

Patronul, grecotei cu palori untdelemnii şi cîrlionţi de culoare grasă a măslinelor marinate, servea personal numai pe clienţii de marcă, de pildă doctorul primar al municipiului sau pe domnii deputaţi; altminteri, domnea cu ochi de vameş şi mîni de moaşă îndărătul tejghelei cu stropitoare pentru pahare, îmbrăcat corect, dar fără guler, adică decorat cu motivele naţionale ale gulerului cămeşii de noapte cu canafuri roşii, şi creionul cu vîrf bont după ureche. Dănuţ intră. Era ca un bal mascat de sticle. În luminile aprinse străluceau toate culorile alcoolice, de la roşul falş al vinului măsluit, pînă la verdele halucinant al pipermintului. Un client turtit, dormea cu capul pe masă, strănutînd cîte-un fragment lăutăresc.

― Domnul doreşte...

E o formulă mai imperativă şi mai glacială decît: "Ce doreşte domnul?", servită

clienţilor necunoscuţi şi suspecţi. Geanta lui Dănuţ îi dădea un iz semipoliţienesc, semifiscal. Acest hermafroditism profesional îl făcea indezirabil într-un astfel de local.

― Caut pe cineva, enunţă vag Dănuţ, privind în jur.

Patronul ridică din umeri, înnăbuşindu-l prudent pe: "N-ai decît!"

― Aveţi... treabă?

― Daa...

― Cu cine, mă rog?

― Cu domnul avocat Deleanu.

― Aa! respiră patronul. Cu domnu Puiu! Băiete, n-auzi, băiete, du-te şi spune lui domnu Puiu că-l aşteaptă un client. Zboară la bacşiş!

Şervetul cu chelnerul zburară. Reveniră, aducînd un zîmbet ca o farfurie de cartofi paille.

― Vine, vă rog. Luaţi loc.

Dănuţ zîmbi. Şi la "Pavilion", Puiu avea un vestibul profesional.

Se auziră paşi imperioşi. În cadrul unei uşi deschise, monoclul lui Puiu sclipi scenic. Părea luminat de rampă, gata să debiteze un cuplet ardeiat. Lovi zgomotos palmele una de alta. Doi chelneri se precipitară.

― Cum? Bum! Călugărul din vechiul schit la "Pavilion" a răsărit! Bum! Ce cauţi, Dan?

― Pe tine.

― M-ai găsit.

― Ascultă, Puiu, eu pledez mîne la Curtea cu juri.

― Ştiu: faimosul Hahău. Splendidă crimă!

― ...Şi a venit o telegramă de la papa. Ştii!

― Îmi închipui. Aranjăm o amînare.

― Treci tu dimineaţă pe la birou să vezi ce-i.

― S-a făcut.

― Noapte bună şi petrecere bună!

― Cum, pleci?

― Sigur.

― Dan! Îmi pare rău! Vii şi tu o dată la mine-acasă! Un pahar n-ai să refuzi!

― Puiule, nu mă ştii!

― Bine, omule, un pahar... Şampanie, Cotnar... Panaioti!

― Ordin!

― O sticlă de Cotnar de-al meu.

― Zboară, băiete! tună patronul.

Doi chelneri se precipitară.

― Puiule, ţţ!

― Nu te las nici mort! Cinci minute pe ceasornic. Hai, bre omule! Ce Dumnezeu! Am dincolo o colecţie de gogomani! Hai, zău! N-ai să regreţi! Să-mi auzi lăutarii, să-mi vezi menajeria. Stăm pe terasă. Nu-i picior de jidan. Noaptea, o splendoare! arătă Puiu cu gest larg spre uşă.

Dănuţ îl urmă.

Pe terasa de lemn, suspendată deasupra nopţii, între stele şi lumini terestre, două becuri electrice luminau o frescă destrăbălată. Guri căscate de cîntece, cu gest de paiaţă automată; păr incendiar zburlit; frunţi îmbrobonate, deasupra ochilor iluminaţi de vin; etola unui braţ bărbătesc pe gîtul făinos al unei femei decoltate, cu buzele proaspăt drese pentru noul sosit; marş pedestru de sticle albe şi negre printre sifoanele cu cască de jandarm; putrefacţii vinete de rocquefort, tirul găurit al şvaiţerului, fructe, farfurii cu anatomia fripturilor de pui...

― Ura! Ura! vociferară tinerii avocaţi, recunoscîndu-şi confratele întrezărit pe la Tribunal.

― Tăcere, broaştelor! Vă prezint, graţioase dame şi tinere fecioare, pe vărul meu, Dan Deleanu, care e căsătorit cu servieta sa.

Semnalată, servieta lui Dănuţ deveni vizibilă ca un balcon electoral.

Alături de Puiu, Dănuţ părea îngrozitor de minor. Faţa i se acoperise de surîsul timid şi parcă trist, care-l făcea să pară distrat şi absent printre oameni, chiar cînd îi privea în faţă.

Era considerat cu deferenţă, numele Deleanu ― prin tată şi nepot ― fiind o casă de încredere, cum ar fi "Mumm"-ul în şampanie.

Dănuţ se aşeză lîngă Puiu, cu faţa spre dealuri. Alături de el era Lizica, din categoria denumită de Puiu fecioară, adică, în limbaj bancar, nouă emisiune. Foasta elevă a şcoalei profesionale de fete, în loc să-şi prepare corigenţa, preferase să-şi aleagă o carieră fără de corigenţe. Era îmbrăcată ca pentru bal. Ciorapi de matasă, pantofi de matasă, rochie de matasă şi dessou-uri de matasă, asigura Puiu. Dar Lizica, în această baie de matasă, intrase cu trupul ei plinuţ de ţărăncuţă. Era bună

la inimă, ca un piersic ţărănesc. Cine vroia, culegea. Orice vorbă avea pentru faţa ei rotundă, cu nări cărnoase, răsfrînte în sus, proprietăţi gîdilitoare, ilariante. Tot timpul spunea: "Dă-mi pace!", deşi, deocamdată, nimeni nu-i făcea nimic. Dar toate vorbele îi dădeau cutremure de rîs, îmbătînd-o mai mult decît vinul din faţă.

― Dă-mi pace, Puiule!

O privise.