În loc să se isprăvească prin anecdote picante, evocarea femeilor lăsase melancolie, ca o veghe printre morminte.

Becul electric se stinse. Oraşul, prin uzina electrică, le făcea semn.

Dănuţ se ridică. Luîndu-şi pălăria agăţată de mînerul ferestrei, întîlni şi geanta.

Îşi aduse aminte cu o strîngere de inimă, de el, de viaţă, de avocatură, de tot... Abia îşi stăpîni un oftat. Scoase caietul din geantă.

― Domnule profesor...

Gestul era clar şi dezolat. Ochii lui Dănuţ, prin penumbra sură a odăii, întîlniră

un zîmbet maliţios.

― Iartă-mă, domnule Deleanu, dar ştiu. Domnul Balmuş mi-a povestit amical... cum să spun? fobia dumitale de publicitate. Dă-mi voie să-ţi strîng mîna.

Microbii dispăruseră de pe mîna întinsă cu manuscrisul.

*

Intrînd în odaia lui, maşinal, Dănuţ învîrti butonul electric. Becul nu se aprinse.

A! era dimineaţă. Îşi zvîrli surtucul pe un scaun, îşi desfăcu nodul cravatei şi, cu o mişcare smuncită, descheie deodată toţi nasturii pieptarului cămeşii. Abia atunci zări pe masa de lucru o coală de hîrtie înfiptă cu un ac deasupra caietelor.

"Dragă Dănuţ,

O veste bună. Am primit o telegramă de la papa, în care mă anunţă că soseşte mîne seară cu fetele. Acuma:

1. Mîne te demenajez în odaia ta. Scoală-te dis-de-dimineaţă, ca să pot pregăti odaia Monicăi.

2. Pune-ţi caietele în geamandanul de lîngă pat, ca să nu umble servitorii printre ele. De ce te culci aşa tîrziu, Dănuţ?

Noapte bună,

Mama."

Zîmbete dansară în jurul odăii.

Dănuţ porni cu paşi mari de-a lungul şi de-a latul. Vestea intrase în el ca un ritm imperios, devenit tumult. Patul şi somnul erau de prisos. Se rezemă de fereastră, respirînd adînc dimineaţa de primăvară. În tăcerea palidă, glasuri întrebătoare ciripeau ascuţit.

Ai fi zis că o aştepta pe Monica să sosească pe fereastră, nu pe uşă. O vedea apropiindu-se în cerul cu dungi blonde. Reciti scrisoarea, cuprins de îndoială. Nu!

"...Soseşte mîne seară cu fetele..." adică diseară... A! Să-şi strîngă caietele. Le luă

pe toate, grămădindu-le în geamandanul pregătit de mama lui. Lipsea un caiet. Da!

Un caiet nu mai era al lui. Intrase în viaţă.

Dar venea Monica.

Se rezemă iar de fereastră. Soarele răsărea. Caietul! Monica! Era şi fericit, şi trist. O plecare: Caietul. O sosire: Monica.

În discul soarelui, toţi şi toate îşi recăpătau umbrele. Numai el şi-o vînduse, tocmai în clipa cind se apropia de el lumina lui.

PARTEA A TREIA

Întreţinerea curăţeniei unei case, subt denumirea generică de grijitură, însumează două categorii de acţiuni, de aceeaşi natură, urmărind acelaşi scop, deosebite însă prin profunzime şi importanţă. "Grijitura mică" este zilnică ― în principiu ― avînd ca simbol cîrpa de şters colburile, sau universalul şorţ al servitoarei, şi ca instrumente, mătura, făraşul şi bodogăneala oficiantei.

Grijitură mare e sporadică ― în unele case e săptămânală, ca şi baia stăpînilor; în altele, lunară, ca şi primenirea cearşafurilor; în altele, anuală, ca şi viligiatura; şi-n altele, virtuală, ca şi cîştigul la loterie ― avînd ca simbol evacuarea mobilelor din casă ― covoarele pe frînghie, bărbaţii la club ― şi ca instrumente, băţul de bătut covoarele, mătura cu gît de girafă pentru aţele de păianjeni, ceara pentru lustruitul podelelor, cu adaosul prealabil al sîrmei, dacă-s parchete, lighenele pentru spălatul ferestrelor, şi nervii, vizibili ca viţa din pridvor, ai stăpînei casei.

Pe lîngă aceste două soiuri de grijituri, clasificabile după criteriul curăţeniei

casnice, există o a treia perturbare, înrudită cu celelalte prin nervii executorilor ―

femeile ― şi crisparea ursuză a executaţilor ― bărbaţii ― dar deosebite de ele prin scop. Această a treia acţiune interioară e desemnată de vocabularul bărbaţilor prin denumirea: "mania schimbării". Graţie acestei manii, mobila ietacului a fost pe rînd în odaia salonului, în odaia biroului, în odaia sofrageriei, ale căror mobile, şi ele, la rîndul lor, au călătorit prin toate încăperile. Astfel că fiecare odaie a fost amanta fiecărui mobilier, ca în acele oribile familii nomade, în care tatăl nu e numai soţul nevestii, ci şi amantul fetelor, precum şi al soacrei sale.

În sfîrşit, o a patra categorie de acţiuni domestice se desprinde dintre celelalte, depăşindu-le prin pateticul său, înălţîndu-se între actele zguduitoare ale omului în luptă cu destinul.

Bărbatul iubit a plecat în război. Femeia a rămas singură în decorul fericirii de pînă atunci. E tristă printre amintiri. Pe o masă e fotografia lui. Înainte, la acea masă lucra. Venea în vîrful picioarelor, îi încolăcea cu braţele capul lui sever bărbătesc, şi-l vedea zîmbindu-i, luînd-o în braţe, dezmierdîndu-i fruntea. Acolo, de la acea fereastră goală pe un anotimp vesel sau trist, îl pîndea spre seară, cînd se întorcea acasă. El, nu anotimpul, era al inimei ei. Inima ei de-acum, tot la fereastră, e un cuib gol. Acolo, pe taburetul vechi de la părinţii ei, într-o iarnă, cînd el a venit acasă cu castane, s-au aşezat copilăreşte pe taburetul prea mic pentru ei, la gura sobei. Timpul trece. Veştile de la cel aşteptat sînt tot mai rare. În locul amintirilor, care oricît tot îi aduceau un început de zîmbet, vine tristeţa. E ca un îngheţ al amintirilor. Stă singură, tot mai singură şi mai părăsită, fără de cel iubit, fără de amintiri. Mobilele par înţepenite pe veci într-un cavou. O carte care cade, o fereastră care tresare, o mobilă care scîrţîe, dau presimţiri de moarte. Inima e grea ca un pendul oprit. Parcă nu mai îndrăzneşte să puie mîna pe nimic. Noaptea are coşmaruri care o prăbuşesc plîngînd deasupra patului ca pe un mormînt. Prin întuneric toate mobilele o înfricoşează. O pîndesc. Vor s-o gîtuie. Se desprinde ca o ură din muţenia şi neclintirea lor opacă.

Treptat, decorul fericirii de odinioară devine un loc de groază. Ar vrea să plece, să fugă de acolo dar acolo trebuie să-l aştepte pe cel care cine ştie dacă va mai veni.

Şi într-o zi, factorul aduce, subt un ziar veşnic zvîrlit, scrisoarea.

Vine!

Trebuie să-l primească în odaie, aşa cum îl primeşte în inima ei. Dar odaia e răzbită de tristeţa şi oroarea lungei aşteptări. Nu mai e odaia zîmbitoare de odinioară, deşi-i aceeaşi. Nopţi şi zile de moarte şi pustiu au înstrăinat-o de ei, au golit-o.

Nu grijitură! Trebuie să alunge moartea şi îngheţul întipărite în toate mobilele.

Aripile ferestrelor în lături, să intre aerul şi soarele. Ochii care-au plîns prea mult se deprind să rîdă. Obrajii prea palizi trebuie să fie rumeni. E o febră şi-n mîni, şi-n

odaie. Trebuie să învie, trebuie să rîdă odaia, să se lumineze ferestrele, să respire oglinzile.

Acea grijitură în friguri e o luptă a bietei făpturi omeneşti cu destinul. S-au adunat multe aţe de păianjen pe descurajarea zidurilor, şi a intrat mult colb în deşertul covoarelor.

Un om trăieşte despărţit de nevasta lui. Divorţul s-a rostit împotrivă-i.

Tribunalul a încredinţat creşterea unicei fetiţe, mamei. Numai o lună pe an tatăl are dreptul să audă în casa lui rîsul copilului său.

Casă ursuză de om care-a avut familie şi n-o mai are. Mobile rigide.

Posomorîrea tăcerii bărbatului singur, care nu mai e tînăr, care nu mai ştie să cînte, să gesticuleze, să monologheze, să facă dezordine exuberantă. Casă fără de femeie şi copil: grădină părăginită între ziduri severe. Trăieşte totuşi în ea, mai mult noaptea; s-a deprins.

Dar vine şi ziua copilului. Trebuie să sosească fetiţa lui. Abia atunci îşi dă

seamă că încăperile-s lugubre, că rîsul copilului înstrăinat de el se va sfii în faţa omului care trăieşte într-o casă încruntată.

Atunci, redevenit tată cu îngrijorare, lucid, cerşeşte zîmbete pentru casa în care va intra copilul. Cumpără flori pe care le-mbulzeşte stîngaci în vase prăfuite.