revăzînd ochii lor de-atunci, îşi dădu seama că luceau lubric ― fiindcă palpitarea spre pornografic îi delecta profund. Ceea ce căutau ei în vorbele lui, era fiorul erotic, tabloul impudic, fresca păcatului oribil. Plastice, vorbele lui ― pentru el ―

erau un auxiliar al analizei; pentru ei erau un tablou în sine, un scop.

Totul se explica în acest fel. Îşi amintise o scenă din timpul războiului.

Camarazii lui de regiment izbutiseră să capete un aparat cinematografic. Între alte filme ― rebuturi dinainte de război ― obţinură de la ruşi un film pornografic.

Fusese invitat şi coIonelul ― om bătrîn şi puritan ― la reprezentaţie. Pînă la sfîrşit, colonelul privise scabroasa vitrină a sexualităţii orăşeneşti. După ultimul tablou se ridicase tunînd: "Să le fie ruşine celor care fac astfel de ticăloşii. Trebuie dat pe foc acest film."

Îşi adunase ofiţerii la popotă, ţinîndu-le un fulminant discurs patriotic şi antipornografic, şi sechestrase filmul destinat incinerării. Colonelul n-avea aparat cinematografic, dar avea ochelari şi lupă. "Băieţii" fuseseră informaţi de ordonanţa colonelului că filmul era citit de acesta, cu devoţiune, prin sticlele măritoare.

Acelaşi lucru şi de astă dată. Priviseră filmul care li se păruse pornografic, pe care în realitate îl făcuseră pornografie, dîndu-i caracterul de scop, eliminînd analiza al cărei punct de plecare era, şi dîndu-şi seama, cînd răsunase ţipătul fetei, că tăcerea lor de pînă atunci îi da de gol, că era pornografică aşa cum pentru ei era şi pledoaria, redeveniseră ― eliberaţi din muţenie ― gloată ipocrită, căutînd să

spele prin indignarea colectivă tăcerile individual revelatoare de pînă atunci.

Pledoaria lui mai avea încă multe analize, multe comentarii. Vroia să le arate că

singurul fapt care putea fi examinat din punctul de vedere al legii penale era debutul incestuos. Căci legea penală nu pedepseşte incestul, ci violul, adică actul sexual smuls prin violenţă, împotriva consimţămîntului celui care-l suferă pasiv.

Că această violenţă este elementul substanţial al violului, deci, existenţa sau neexistenţa ei va include sau va exclude din prevederea penală faptul respectiv.

Cum însă convieţuirea de doi ani, călătoriile în străinătate, libertatea fetei din acea vreme, eleganţa şi buna ei dispoziţie, excludeau accentul zilnic al violenţei ―

dovedind, dimpotrivă, o complacere dacă nu o resemnare pentru menajul încestuos

― singurul moment în care crima ar fi putut lua naştere era acel al primului contact sexual, deşi consimţămîntul ulterior, după părerea unor doctrinari ar fi fost o ratificare, făcînd să dispară crima. Vroia apoi să le explice raţiunea acestui lung menaj incestuos; psihologia fetei, excitată de păcat, îmbătată de revanşa

dominaţiunii totale asupra celui care fusese temnicerul ei şi al mamei ei, dorinţa de a-l ruina ― dovedită prin simţitoarea împuţinare a unei mari averi. Vroia, apoi, concomitent cu evoluţia fetei, să le arate evoluţia tatălui, ros de remuşcări, amînînd mereu o sinucidere reparatoare, al cărei gînd îl făcea mereu să guste din păcatul noapte cu noapte mai ispititor, mai de jar. Vroia, într-un cuvînt, să ridice în faţa judecătorilor acea mare statură fantomatică de gheţar plutitor a fatalităţii şi să le dea fiorul spectacolului a doi oameni, mişcîndu-se mărunţi în umbra îngheţat uriaşă a fatalităţii care i-a întîlnit în drumul ei indiferent. Din acest punct de vedere vroia să ceară achitarea lui penală şi compătimirea nenorocirii acestui om, pentru care achitarea însemna, ca şi ocna, şi poate mai dureros, o definitivă excludere din rîndurile sociale.

Mai vroia să analizeze raţiunea denunţului tardiv. Vroia să le arate cum se născuse în sufletul fetei care trăia în viciu, nostalgia idilei, adică a unei nouă formă

de iubire, de viaţă. Intervenţia oportună a tînărului vecin de moşie; descoperirea de către acesta, că fata pe care o iubise idilic, dar pe care o dorea trupeşte, nu era fecioară. Jignirea vanităţii lui de senior sexual, abilitatea instinctivă a fetei, care preferase să dea pe faţă drama, devenind eroină de tragedie, decît să fie socotită

banală fată cu aventuri...

Era inutil.

― Voi fi scurt, domnilor judecători, părăsind aceste analize ale omului, care pe dumneavoastră vă indignează iar pe mine mă întristează, şi voi descinde în Codul penal.

Examinase glacial faptul, din punct de vedere strict juridic, şi ceruse achitarea, cu un ton care le spunea: "Faceţi ce vreţi!"

Şedinţa fusese suspendată, rămînînd în continuare după masă.

― Măăă, cinică e generaţia asta de după război! Nu respectă nimic! exclamase un avocat.

În trăsura care-i ducea acasă, domnul Deleanu îl sărutase pe Dănuţ, punîndu-i în buzunar un plic în care era tot onorarul primit pentru proces şi-i împărtăşise următoarea reflecţie:

― Dragă Dănuţ, în avocatură, ca să-ţi poţi permite să spui justiţiei adevăruri de talia celor spuse de tine, trebuie să fii avocat bătrîn şi celebru ― dar atunci nu le mai spui. Eu însă te rog să rămîi aşa cum eşti... cîtă vreme voi fi lîngă tine.

*

La nouă, şedinţa fusese redeschisă. Adevăraţii avocaţi se simţeau datori să

repare gafele de după amiază. Întîiul ridicat la bară găsise locul ocupat de reputaţia lui. Zîmbise, cu o înclinare a capului, zîmbetelor reverenţiale, care-l omagiau unanim. Chipul său ar putea fi numit visul unei halbe de bere. O jovialitate

sanghină, ochi sfredeliţi de rîs şiret, fălci masive, gest familiar, care bate publicul peste umăr şi peste burtă. Era vestit pentru dibăcia lui de scamator judiciar. Pentru el, o pledoarie era un joc de-a "uite popa, nu e popa". Achitările pe care le obţinea erau aplauze traduse în decizii de achitare, răsplată personală acordată meritelor lui. Plătit împărăteşte, avea cultul exclusiv şi mărturisit al onorarului. "Chiulul clientului" ― acest diavol fabricat de Scaraoţchi, anume pentru avocaţi ― nu exista pentru el. Pleda bine, spunea el, numai cînd simţea în buzunar ponderea onorarului. Şi nu pleda decît bine. Începuse, elogiind cu hîrdăul şi lopata, meritele literare ― sublinierea o făcuse cu ochiul ― ale predecesorului său la bară, fiul ilustrului confrate Iorgu Deleanu, adevărată glorie a baroului românesc.

― ...Forma aleasă a tînărului meu confrate, limbajul cu flori de stil, cultura generală de care ne-a dat ampla dovadă, ne fac să presimţim în domnia-sa un demn urmaş al ilustrului său tată...

Uitase că domnul Deleanu era alături.

― Dragă prietene, n-am murit încă. Fii, te rog, gentil şi amînă elogiile necrologului. Cît despre fiu-meu, de vreme ce eşti exclusiv avocat, lasă pe critici să-i comenteze literatura.

Înghiţise ilar ― ca un şpriţ dat duşcă, deşi oţetit ― această întrerupere şi continuase, arătînd că dacă tinerii întrec pe bătrîni prin cultură şi prin forma literară, în schimb bătrînii deţin experienţa vieţii, pe care tinerii n-o au. În numele acestei experienţe de viaţă, cerea încrederea juraţilor. Pledase iresponsabilitatea.

Acuzatul era nebun, deci beneficia de faptul justificativ prevăzut de articolul 57 din Codul penal.

Descrisese, catastrofal, ca prăbuşirea unui edificiu american cu cincizeci de etaje, căderea moşierului în cap de pe cal. De-atunci începuse să-l "lucreze"

nebunia. Acest fel de înnebunire, în limbajul său special, era numit traumatic. Deci, nebunie traumatică.

Un vapor nu poate trece printr-o ureche de ac. De aceea, sufletul nu şi-a ascuns adîncurile, ridicînd ziduri de stînci. O simplă ureche de ac desparte sufletul aparent

― accesibil tuturora ― de sufletul adînc, accesibil rareori unor anumite minţi numai.

Cine trece prin această ureche de ac intră în suflet; cine trece pe alături, trece înainte, dar pe lîngă suflet. Aşa că e foarte greu să distingi pe cel care-a intrat, de cel care trece pe alături, fiindcă amîndoi înaintează cu egală viteză, în aceeaşi direcţie. Publicul admira siguranţa evoluţiei acestui transatlantic; urechea de ac era în ochii lui Dănuţ un cer gol.

Pledoaria dovedea nebunia. Problema pusă de avocat era următoarea: poate să

trăiască doi ani un nebun în societate, fără ca nimeni să observe că-i nebun? Şi o rezolvase cu exemple. Preşedintele Wilson al Americei, condusese lumea, şi totuşi medicina dovedise ulterior că era nebun. Cutare concetăţean, bine cunoscut

ieşenilor, frecventator asiduu al berăriei "Azuga", patru ani băuse halbe, şi fusese dovedit nebun. Urmară anecdote, aluzii, istorisiri, amintiri.

Şedinţa devenise o petrecere în familie, captivată de convorbitor. Aşteptai tava cu dulceţi şi cafeluţele. Parcă auzeai clănţănitul sticlelor îndesate în căldări cu gheaţă.

Acest om, al cărui suflet nu cunoştea tăcerea, straniul şi toate acele mirări care te fac să presimţi penumbrele şi lumina de lună ale nebuniei, vorbea despre nebunie pitoresc. Elementele ei le desprindea din paharul cu vin. Pentru el, nebunia era o beţie de lungă durată, care pe unii îi face febrili şi zgomotoşi, pe alţii, taciturni şi apatici.

Această nebunie, dovedită pe înţelesul tuturora, era acceptată cu filozofice înclinări de cap, ca un parastas după care urmează praznicul.

Avocatul următor, dîndu-şi seamă că publicul nu s-ar fi supărat ca melodia să

fie bisată, reluă motivul primei pledoarii, aducînd tot aportul său de amintiri personale. Astfel, defilă în faţa juraţilor familia de nebuni notabili a oraşului Iaşi. E

foarte plăcută excursia printre amintiri. Solidarizează pe cei de faţă, dîndu-le un trecut comun. Îi măguleşte pe deasupra, fiindcă între atîţia nebuni, ei singuri ― cei de faţă ― sînt normali şi încă foarte perspicaci şi inteligenţi, de vreme ce avocatul îi încredinţează că nu psihiatria ― "ştiinţa nebunilor scrisă de oameni... bizari" ―

ci ei, oamenii normali numai, pot fi arbitrii unor astfel de chestiuni. Al treilea avocat, nemaiavînd ce spune, vorbi o oră, făcînd generalităţi despre sufletul omenesc. Porni de la Hamlet: "a fi sau a nu fi"... Pledoaria sa avu caracterul muzicei de sacrificiu din antracte. Dădea răgaz auditoriului să-şi sufle nasul, să

tuşească, să-şi scarpine ceafa sau coşul de pe frunte, să caşte, să-şi dezmorţească