― ...Acest vampir cu chip de om mi-a supt tinereţa, mi-a distrus viaţa...

Şi pe mama ei, sărmana, o bătuse şi o alungase din casă monstrul, satirul, fiara cu chip de om. Vorbea pe nerăsuflate. Îl acuza, îl acuza, îl acuza cu trepidaţia mistreţului mîniat. O ură uscată, fără lacrimi, vehementă, impudică. Era atît de trivială în gest, vorbă şi glas, deşi frumoasă şi foarte tînără, încît omul dintre puşti

― tatăl şi amantul ei, acuzatul cu păr alb şi faţa vitriolată de privirea publicului ―

ridică deodată spre ea ochi de mort care-ar vedea din nou lumea, o clipă numai, cu o mirare putredă. Aşadar el era tatăl acestei fete...

Închise ochii viermănoşi.

Fata văzu şi, sprijinită de aprobarea tuturora, exclamă:

― Un singur lucru trebuia să faci: să te ucizi. Să nu mă tîrăşti aici, pe banca infamiei...

― Straşnic temperament! comentă banca apărării, apreciind temperamentul feminin, nu cel oratoric.

Umerii obrajilor i se înroşiseră, violent fardaţi de beţia sonoră. Fiecare întrebare însemna pentru ea un avînt de trambulină. Riposta lung, sacadat, îmbelşugat, ambalîndu-se, făcînd din fiecare răspuns un zoier cu lături, aruncat în obrazul tatălui ei, reluînd cu nouă vigoare amănunte repetate de mai multe ori. În clipa cînd preşedintele o invită să se retragă, fără să-şi dea seama, stăpînită de beţia ritmică a interogatoriului, avu pasul lubric, săltat din şold, al dansatoarei care se coboară de pe masă în aplauzele şi duhoarea de vin şi patimă a bărbaţilor excitaţi, cu tamburina dansului, devenită în mîna ei talger pentru chetă. Batista-i era uscată.

Ochii foarte strălucitori. I se oferi un scaun. Se opri alături de el, cu mîna pe spetează, arătînd unghii ascuţite, lăcuite purpuriu, unghii împlîntate parcă într-o inimă vie. Şedea cambrată, c-un şold proeminent, cu sînii vii. Nu-şi găsea astîmpăr.

Numai patul, dansul, răcnetul, beţia sau crima ar fi putut-o uşura.

― Oribil spectacol, papa! S-a dat pe faţă adevăratul monstru al procesului.

― Taci, Dănuţ, să nu te-audă cineva!

― ...?

― Tu nu vezi! a cucerit sala.

O cucerise într-adevăr. Ochiul rutinat al domnului Deleanu văzuse just. Sala vibra. Rechizitorul procurorului nu mai avea nevoie să dovedească nimic.

După audierea martorilor, procurorul se rezemă exclusiv pe "tragedia acestui copil fără de mamă, prostituat de propriul ei tată"; pe "accentul adevărului şi al suferinţei" cules din gura unui copil căruia atît îi mai rămîne: strigătul deznădejdii.

― ...Nu mă adresez juraţilor, mă adresez reprezentanţilor tuturor părinţilor, cetăţenilor care sînt copiii părinţilor de ieri... cetăţenilor care sînt părinţii copiilor de astăzi... Acest om...

Degetul procurorului fu ţeavă de revolver.

― ...Acest om, pe care nu-l acceptă nici mormintele părinţilor, nici leagănul neprihănit al copiilor, trebuie să piară dintre oamenii liberi. Altminteri, Dumnezeu îşi va întoarce faţa de la pămîntul făpturilor sale.

Şedinţa fu suspendată pentru felicitări. După avizul unanim, procurorul ― un vibrant glas de bariton eu musteaţă brună ― se întrecuse pe sine.

Întîia cădere de cortină a tragediei avea aplauzele ei, palme pe sufletul lui Dănuţ.

Şi apărătorii îl felicitară pe procuror, aprinzîndu-şi ţigările de la acelaşi chibrit, cordiali.

Condamnarea exista în sală, ca zidurile, ca podelele, ca scaunele, ca ferestrele.

Într-o astfel de atmosferă, avocatul rutinat ştie că juraţii cîştigaţi de procuror, hotărîţi să condamne, trebuie, mai întîi, să uite complect tot ce s-a întîmplat pînă

atunci. În mintea lor, procesul trebuie să dispară ca o rîndunică în somnolenţele albastre ale cerului. Activitatea liminară a pledoariei trebuie să se concentreze asupra memoriei juraţilor, făcîndu-i pase magnetice. Avocatul trebuie să surprindă

pe juraţi, să-i minuneze, să-i uluiască, printr-o introducere depărtată de proces, ca Polul Nord de Polul Sud. Avocatul trebuie să distreze, să încînte, să dispună, să

ademenească prin şagă, anecdotă, glumă, haz şi consideraţii generale ― pe înţelesul tuturora şi în consensul banalităţii obşteşti. În acest fel, juraţii vor merge pe un alt drum decît cel al procesului ― cu fanfară în faţă, în cadenţă unanimă ―

pînă departe, hăt departe, unde avocatul îi va lăsa dezorientaţi, să se reculeagă.

Fiecare dintre ei se va simţi orfan, ostenit, gata de somn, conciliant, preocupat numai de el, de binele lui, de comoditatea lui. Astfel narcotizaţi şi izolaţi, cu pleoapele grele şi luciditatea aburită, juraţii trebuie din nou treziţi, căci dacă adorm de-a binelea procesul e pierdut.

Atunci răsună un tunet vocal, din senin, răstit, crîncen, hain, care are efectul sărurilor englezeşti ― săruri de lavandă în amoniac ― destupate subt nas.

Juraţii tresaltă. Ce s-a întîmplat? Cine s-a supărat? Sînt ameninţaţi? Viaţa lor e în primejdie? Nu! Nu! Nu!

Pledează avocatul, surîzînd serviabil dezmeticirii lor, ca un conductor de tren în compartimentul somnului deputăţesc, dar indignat pe ceva sau cineva.

E agreabil să vezi un orator care-ţi surîde că distruge cu tot focul artileriilor verbale pe altcineva. E măgulitor să fii stimat de un om tare, a cărui putere urzicătoare, corozivă, contondentă şi explozivă se exercită în faţa ta pe spinarea altcuiva.

Juraţii simt atunci că trebuie să-l asculte pe acest om primejdios, să-l urmărească reverenţioşi, să-l aprobe cu capul, să nu-l indispuie, să nu-l irite, să nu şi-l facă advers. Avocatul, deci, în această atmosferă, e ca un taur intrat într-un bal, ale cărui dansatoare, văzîndu-l, dezbracă hainele roşii, arborînd cele mai albe danturi, cele mai intime steaguri albe, cele mai benigne fizionomii, cele mai calmante atitudini. Sigur pe urechea şi ochiul juraţilor, avocatul se ocupă de craniul lor. Dacă trepanaţia reuşeşte, juraţii achită; dacă nu, avocatul va casa la Înalta curte

"această decizie strigătoare la cer".

― Aveţi cuvîntul.

Dănuţ se ridică. Tinereţa încruntată din faţa juraţilor nu era nici mască de avocat cu buza pe halba elocvenţei, nici statuară tăcere de orator popular. Faţa urei, pumnii strînşi ai revoltei. Primele vorbe fură pietre aruncate în judecători.

Domnul Deleanu, palid cum fusese Dănut înainte de-a se ridica, îşi aplecase fruntea pe braţele încrucişate deasupra pupitrului. După întîile vorbe, aruncate ca de-o catapultă, ridicase fruntea. În această clipă regăsea în Dănuţ vibraţia Olguţei.

Uită complect că-i avocat, nu-şi mai dădu seama de formidabila gafă profesională a lui Dănuţ, şi redeveni studentul tînăr de odinioară, cu ochii săgetînd sub scutul agresiv al frunţii. Pe-atunci aşa era şi el în faţa oamenilor. Tinereţa lui în contact cu viaţa devenea trîmbiţa revoltei.

Lapidaţi, după uimirea prealabilă ― care dilata mirări cum se deschid umbrele

― juraţii începură să se răsucească în fotoliile mîncate de molii.

Dar norul trecuse, lăsînd în fizionomia sălii dezordinea grindinei mari. Toţi erau solidari împotriva unui singur om: avocatul. Acuzatul fusese uitat la părete, ca un copil la colţ cînd se ceartă părinţii.

Decongestionat de furia acumulată de-a lungul orelor de tăcere, Dănuţ îşi începu pledoaria cu altă gafă, mai formidabilă decît cea dintîi: o întrebare, aruncată

în plin obraz fetei care-l privea încadrată de capetele spectatorilor:

― Dar dumneata, dumneata care ţi-ai condamnat tatăl la moarte, de ce nu te-ai sinucis?

Clopoţelul sună, exprimând indignarea generală.

― Domnule avocat, n-aveţi dreptul să insultaţi o femeie nenorocită, răspică

preşedintele, avîntîndu-şi capul peste masă.

Domnul Deleanu sări ars, dar în salt îşi schimbă fulgerător fizionomia, îmbrăcînd un zîmbet inocent: