― ...Dragă băiete, să-mi fi spus odată: "Ce faci, tăticule?" scuipam pe mine şi mă zvîrleam în apa Prutului...

Doi ani, fata fusese amanta tuturor nopţilor tatălui ei. Călătoriseră împreună în străinătate. Rochiile, în garderoba ei, erau val neîntrerupt. Capriciile ei deveneau imediat faptă. Exasperată de conştiinţa păcatului oribil, virilitatea omului bătrîn răspundea frenetic femeii tinere de lîngă el.

Coaptă sexualiceşte, nu prin dragoste, ci prin viciu, de la o vreme fata se

blazase de formula pe care o presimţea incompletă şi dorise dragostea idilică. Făcuse cunoştinţă cu un tînăr vecin de moşie. Fugise cu el. Raţiunea denunţării? Mai presus de toate, panica de-a nu fi prinsă şi ucisă. Vinele umflate pe fruntea bătrînului lubric în braţele ei şi glasul cavernos o urmăreau neliniştitor.

Condamnarea lui la temniţă însemna liniştea şi libertatea ei.

Dar teama de scandal? Tînărul cu care fugise, îndrăgostit ideal de graţia nevinovăţiei ei, o descoperise, natural, femeie coaptă, demult cadenţată de dragoste. Dramă între ei. Dar fata-femeie ― prefăcuse drama în tragedie, ea devenind eroina, tînărul, spectatorul îngrozit. El denunţase ― revolta lui n-avea capacitate omucidă: era şi student la Drept pe deasupra ― fata recunoscuse şi narase. Fusese siluită, după cazne, lupte, ameninţări cu revolverul.

De ce nu denunţase? Era supravegheată strîns şi ameninţată cu moartea.

Acesta era procesul. Ordonanţa definitivă, rechizitorul şi actul de acuzare nu erau decît o reeditare cu amplificări şi comentarii juridice a interogatoriilor fetii.

Acuzarea era fata; acuzatul, tatăl. La mijloc avocaţii. În faţă, Justiţia. Iar cerul, podelele şi zidurile erau opinie publică. Sala era pavată, decorată şi clădită cu opinie publică în opinia publică.

Magistraţii proiectaseră şedinţă secretă. Dar deasupra tuturor puterilor constituite sînt femeile. Femeile Iaşului obţinuseră şedinţă publică pentru acest spectacol.

Apărătorii ― în afară de domnul Deleanu, care niciodată nu participa la conciliabulele confraţilor ― decretaseră singura soluţie salvatoare: nebunia. Aveau şi un punct de reazăm, într-o întîmplare care coincidă cu debutul raporturilor incestuoase. O cădere în cap, de pe cal, a moşierului, de pe urma căreia zăcuse în pat cîteva zile, rămînînd cu ticuri faciale şi cu insomnii febrile. De altfel, un avocat poate dovedi oricînd nebunia clientului său. Cu atît mai uşor se poate dovedi nebunia unui monstru.

Dănuţ nu era consultat. El n-avea nici glas, nici vot în acest conciliabul care se ţinea de altfel în ultimul moment, pe coridorul Curţii cu juri, în preajma closetelor: singurul loc neinvadat de public.

Ochii spectatorilor ― în majoritate femei: mame şi fete: studente ― aveau luciri tulburi. Dar vorbele şi murmurile erau indignate.

Dănuţ era trist. O tristeţă care-l paraliza. Văzîndu-l palid şi abătut, domnul Deleanu, cu o înduioşătoare solicitudine, îl ocrotea cu braţul, îmbărbătîndu-l.

― Dacă nu te simţi în vervă, lasă, Dănuţ. Lasă-l pe tata.

Asta cu glas încet şi ochi copilăreşti buni.

Şi subit redevenea alt om, impulsiv, agresiv, neastîmpărat, impunîndu-şi ritmul întregii dezbateri, comentînd cu glas tare lectura actului de acuzare, răsturnînd c-o replică rîsete în sală, oţet pe magistraţi.

Preşedintele venise hotărît să imprime dezbaterilor gravitate, decenţă,

dramatică sobrietate. Cu neputinţă! O simplă ocheadă a avocaţilor, subliniind caracterul echivoc al unei fraze din actul de acuzare, dezlănţuia hopuri săltăreţe de rîs sughiţat cu batista la gură.

Clopoţelul sună.

Dar acest rîs al sălii, nu putea fi potolit decît cu pompele de incendiu. Era nechezatul cu nări dilatate şi ochii în friguri al sexualităţii stîrnite.

Gravitatea lui Dănuţ, între gesticulările neîntrerupte ale confraţilor, impresiona agreabil pe femeile romanţioase. Şi tinereţa lui palidă, cu păr castaniu. Se simţea lins de priviri din sală. Era îngreţoşat.

Interogatorul începu. Acuzatul îşi pierduse vorbele, calmul rostirii silabelor.

Din buzele sale ieşea un gemăt neputincios, bîlbîit. Articulaţie de mut, în care sunetele deznădejdii sînt ca cioatele pădurilor tăiate. Masca şi gemătul convulsionat ale acestui bătrîn îţi dădeau fiorul care suflă ger la rădăcina părului şi încreţeşte spinarea. Şi totuşi, nimeni nu spunea: "Lăsaţi-l. E penibil. E odios. Să se isprăvească odată!"

Întrebările stăruiau, amănunţite. Ochii sălii străluceau, la pîndă.

Bătrînul rupea sunete din gura cutremurată. Oedip, cu grozăvia faptelor în ochii arşi cu fierul roş, aşa privea, aşa era.

Apariţia fetei ― adusă pe sală din camera martorilor ― produse o explozie succesivă de capete, ca a bidoanelor de benzină, apoi de murmure. În sfîrşit, o tăcere holbată de mulţime în faţa eclipsei de soare pietrifică pe fiecare, cu gîtul întins, cu ochii bulbucaţi, cu urechile căscate. Curiozitatea hîise toate chipurile, ca o enormă oglindă convexă în care întreaga mulţime s-ar fi oglindit. Uitaseră să mai tuşească. Tăceau, strîmbi.

Fata se drapase în negru, ca o văduvă. Trecu prin mulţime cu genele plecate.

Ochii tuturora o dezbrăcau. În clipa cînd se opri în faţa curţii te mirai că nu-i goală

ca un hrean trecut prin dinţii răzătorii. Păstra încă o atitudine de călugăriţă

cufundată în evlavie. Mînile încrucişate pe batista pregătită ― alb pe negru ―

umerii plecaţi, capul înclinat, cu efect negru de gene pe fuga de palori a obrajilor pînă-n ovalul bărbiei. Bărbaţii, în treacăt, îi zăriseră sînii de profil: aveau vibrant contur. Din spate îi vedeau gleznele subţiri în ciorapi negri, perzîndu-se cărnoase

― pulpe ― în negrul flotant al rochiei de ajuns de scurte ca să dea trupului, în contrast cu subţiimea gleznelor, aspect de corolă invoaltă pe tulpina ei. Văzută din spate, părea o pariziană orfană de război ― filmată pentru străinătate ― în clipa cînd vine să depună un buchet de violete ― cu batista la gură ― pe mormîntul soldatului necunoscut.

Fără să fie întrebată de nimeni, începu în şoaptă, cu ochii plecaţi, frămîntînd batista.

― Mai tare, îndrăzni un glas.

― Mai tare! Mai tare! Nu s-aude nimic! murmură corul sălii, cu ochi devoranţi

şi urechi flămînde.

Clopoţelul sună.

― Vorbeşte mai tare, domnişoară! Nu-ţi fie teamă. Întoarce-te cu faţa la domnii juraţi, vorbi preşedintele cu glas scăzut, ca la ureche.

― Juraţii au faţa, noi spatele. Tristă meserie! trecu o şoaptă dinspre banca avocaţilor.

Preşidenţialul clopoţel clipi, briliantul inelarului sclipi.

Tot în şoaptă, dar mai umflată ― ca aluatul dospit, cînd, buzat, întrece marginea vasului ― fata urmă.

Nu era deprinsă încă să vorbească în public.

Şi deodată, fără legătură narativă, imprecaţia izbucni, însoţită de mînă, ca nechezatul calului de vîrful suliţei, în plin atac.

― ...Omul acesta, monstrul acesta şi-a bătut joc de virginitatea mea...

Dănuţ notă: "Virginitatea mea. Restul e secundar pentru ea."

Glasul se iuţise, cu stridenţe care, împroşcate din şoaptele de pînă atunci, surprindeau ca un ardei blînd la început, îngrozitor de iute deodată.

Publicul o urmărea cu ritmul de gîfîire al pasiunii. Juraţii deveniseră numai ochi. Perechi lîngă perechi suspendate-n aer. Un singur jurat, chel, ştirb, fără

dantură, cu bărbia hîită-n sus, îşi aplecase urechea din stînga cu mîna, întorcîndu-se de profil. Acea singură ureche între cele unsprezece clipiri de ochi era monstruos coşmar, un fel de ochi păros al tîmplei, cu aripa de carne răsucită.

Mişcările fetei, libertate de constrîngerea premeditată, căpătaseră elasticitatea revelatoare a trupului şi impetuozitatea roşie a sîngelui. Descria caznele îndurate, căci monstrul de mult o pîndea. De ce alungase din casă pe nevasta lui? De ce-o închidea într-o odaie cu zăbrele şi lacăt la uşă? De ce-o ţinea nemîncată? De ce-i îngropase tinereţa într-un mormînt?