Domina albul în toate pînzele, dar un alb a cărui fragedă lumină se stinsese, un alb colbăit ca surul fior al aţelor de păianjeni în casele părăsite.

Într-un singur peisaj, tot un parapet pe cheiul Senei, viaţa lăsase un semn. Sena curgea cu gestul halucinat al braţelor de oarbă bătrînă, călăuzind trupul prin locurile tinereţii. Pe parapet atîrna o păreche de mănuşi mici de femeie, albe. Se înecase femeia care le purtase? Poate că le uitase acolo după ce strînsese în mînile goale mînile iubitului ei. Plecase poate fericită, cu dragostea alături. Dar ani trecuseră de atunci, desigur. Mănuşile erau veştede. Parfumul delicat al mînilor care le purtase, pierise. Melancolia dezumflată a albului lor mort pecetluia gestul ostenit al anilor.

Toate tablourile puteau fi intitulate: Tăceri. Tăceri ca în unele case ale epilogului romanelor lui Turghenief. Întipărirea elegiacă a timpului pe decoruri ale tinereţii. Prin zgomotul barbar al epocii, "tăcerile" lui Alexandru Pallă erau un anacronism.

În apartamentul din rue de l'Observatoire, două "tăceri" trecuseră de-a dreptul în odaia Monicăi, deşi fuseseră dăruite Olguţei, şi deşi Alexandru Pallă socotea că

mai nimerit le-ar fi fost locul în odaia pianului negru unde asculta nocturnele lui Chopin privind corbul pletelor Olguţei desfăşurîndu-şi aripile pe profilul solitar deasupra muzicei ca figurile săpate-n prora triremelor ― decît în odaia unde Monica îşi lucra teza de doctorat ― Baladele lui François Villon ― cu o gravitate blajină de bunică

şi c-un zîmbet blond de miere şi de tei în cozile medievale.

*

Brusc, noaptea fu neagră.

Enorm răsărită în enorma încruntare, plată, grea, fără lumină, de un roş otoman

― luna. Orizontul era straniu ca un zid care deodată ai simţi că te pîndeşte c-un ochi de ciclop; ca un uriaş zid de marmură neagră care ar deveni deodată un ochi roş, fără trup, fără cap, fără pleoape, fără gene, fără pupilă, ochi opac, orb, care totuşi te vede, vine, creşte, se dilată, te cuprinde, te soarbe umplîndu-se de sîngele inimii tale...

Coşmarul se ridică de pe pieptul mării. Desprinsă de pe tăiuşul zării luna pluti masiv. Deasupra şi în jurul ei pe cer se aprinse ca într-o mohorîre de fum gros, sanghinul nimb al vulcanilor.

Vroiau parcă să înflorească maci din truda şi mocnirea sîngerie.

Înfloriră, roşi, rubinii, profirii... se topiră în largă dîră. Îngălbeniră.

Palid, nuferi galbeni tremurară.

În noaptea limpede, cu abur aiurit plutea paloarea pură a lunii, alungată tot mai sus de groaza roşie, căzută în adîncuri, a monstruosului ochi tentacular din încleştarea căruia scăpase. Şi marea era acoperită de sudoare rece.

*

― Nu dormi, Olguţa?

Trupul din chaise-longue nu se mişcase. Ochii nu clipeau; mari deschişi, priveau pironiţi, fără să vadă în afară, ostenind faţa, fruntea; privire din acelea care lasă cearcăne subt ochi şi o dungă pe frunte.

― Olguţa!

Alarma exagerată a glasului care-o chema, o deşteptă.

― Am visat, Paşa... şi dumneata ai visat? urmă glasul şovăitor, cu o ironie automată.

Întoarse capul pe o parte. Vroia să fie singură.

― A răsărit luna!

― Da.

Se răsuci pe o coastă. Pledul îi lunecă de pe picioare. Paşa se ridică, se aplecă

acoperind la loc trupul suplu. Răsufla greu, ca după un efort. Scutură cenuşa pipei, o umplu, o aprinse.

Zorii lunii se ridicau pe mare de pretutindeni, ca şi cum luna n-ar fi fost izvorul, ci numai semnul deşteptărei lor. Albe denii în miez de noapte.

Unii oameni trăiesc în pat. Deopotrivă pentru somn şi lenevirea trează, patul îi cheamă cînd iubesc, cînd cetesc, cînd visează. Viaţa lor e un lent şi cotidian înec în pat.

Dacă şi-ar face bilanţul plastic al orelor de pat şi-al celorlalte, viaţa lor ar putea fi reprezentată printr-o vastă suprafaţă orizontală, într-un colţ al căreia, prizărit, un mănunchi de verticale s-ar ivi ca o caravană în deşert.

Pentru Olguţa, patul însemnase întotdeauna spaţiul strict al somnului şi nimic mai mult. În copilărie, cînd deschidea ochii dimineaţa, spontan sărea din pat, resortul săriturii fiind parcă în ridicarea pleoapelor. Această elasticitate a copilăriei o păstrase agresiv de-a lungul anilor şcolari şi al celor următori.

Acum şedea întinsă în chaise-longue, trează, cu ochii deschişi. Înfrîngere de corabie cu pînzele întinse, răsturnată pe ape.

Mari, gravi, neclintiţi ca fluturii de noapte în lumină, ochii priveau.

Îi era frig. Dar răceala venea mai ales dinlăuntru.

Trecuse iarăşi prin vis gîndul acela, ca un gheţar plutitor. "Voilà, il est parti le

petit bobo... mais s'il venait a se répéter, il faudra l'enlever tout de suite" 2...

Fraza păstra încă, intact, parfumul farmaceutic, iodat şi fenicat, al hirurgilor.

Cînd o auzise întîia oară, o înregistrase superficial urechea şi profund sufletul.

Profesorul Mass, meridional sonor ca o peşteră cu ecouri şi hirsut, albise cum se zahariseşte un gavanos cu dulceaţă de nuci: tumultul cîrlionţat al părului, musteţilor, sprîncenelor şi bărbii era o cristalizare zaharoasă din care două

nucuşoare verzui rîdeau: ochii. Intonată de buzele lui, fraza se impregnase de bonomie jovială. Nu putea ieşi o profeţie lugubră dintr-un astfel de om ilar. După

cîteva luni însă, procesul de dezagregare al cuvintelor de buzele care le rostise şi de accentul cu care răsunaseră atunci, se împlinise. Fraza răsunase din nou, aton, cu miros hirurgical, impersonală ca şi cum cuvintele care-o alcătuiau s-ar fi format de la sine din tăceri de spital.

"...mais s'il venait à se répéter"...

Olguţa cînta. Monica lucra în odaia ei. Paşa îşi fuma pipa. Rupt, un acord răsunase ca un candelabru răsturnat.

O tăcere cu sîngele zvîcnind în tîmple.

Obrajii Olguţei albiseră.

Apoi, capacul închis brusc răsunase lung. Pianul amuţise negru.

― Noapte bună, Paşa!

Congediat mult mai devreme ca de obicei, Paşa strînse o mînă îngheţată.

A doua zi, însă, şi în toate zilele care urmară pînă la îmbarcarea din Marsilia, pentru Monica, Paşa, pentru profesorul ei de pian şi pentru toate camaradele ei şi ale Monicăi, Olguţa fu aceeaşi Olguţă de pînă atunci.

"...mais s'il venait"...

Cînd îţi aminteşti cuvintele cuiva, e o mişcare în suflet, un murmur mut, o vorbire a gîndurilor. În sufletul Olguţei, însă, nici o silabisire nu răsuna. Şi totuşi, fraza era. O vedea deodată, după ce o fixase lung fără s-o vadă, ca bolnavii pironiţi în ghips pe spate, desemnul sau crăpătura păretelui din faţă, mereu privit, absorbit de ochi, orizont identic al cîmpului vizual.