Ochii i se umplură de lacrimi.

Deschise buzele, le închise. Faţa-i era palidă ca lumina prin care a căzut o pasăre ucisă. Se ridică. Umblă în dulap, scoase un cofret de fildeş adus din Italia...

― Dănuţ... aici... aici... scrisorile tale...

Marele suspin al plînsului o cutremura toată, dîndu-i o respiraţie învălmăşită.

Lăsă cofretul pe un scaun şi căzu pe pat plîngînd cu faţa în aşternut.

Ochii lui Dănuţ se aburiră. Era atît de deznădăjduit plînsul Adinei şi trupul ei zguduit în casa cu trecut împachetat, încît jalea îl birui, grea şi deodată asupra lui.

Plîngeau alături amîndoi, pe acelaşi pat al iubirii lor. Şi, ca împotriva unui îngheţ nemilos, trupurile lor se alipiră, căutînd adăpostul căldurii omeneşti.

Plîngeau strînşi unul în altul, umăr lîngă umăr, tîmplă lîngă tîmplă.

Cu ochii închişi, ca prin somn, Adina cuprinse cu braţele capul lui Dănuţ, cufundîndu-şi faţa în părul lui. Plîngea şi-l săruta. Buclă cu buclă, şuviţă cu şuviţă, îl săruta ca pe un cap de mort iubit, îmbrăcîndu-i tîmplele în jilava căldură a buzelor şi-a lacrimilor.

Dănuţ îşi răsuci capul îngreuiat de o vibraţie de întuneric opac. Buzele lui întîlniră buzele Adinei, ude, calde, arse. Se sărutară lung, lacomi, flămînzi,

ciocnindu-şi dinţii, muşcîndu-şi buzele, îndurerîndu-se dînd sărutării ţipătul sîngelui. Braţele se cuprindeau, se încleştau, dezmierdau, dezbrăcau, smulgeau, chemau, ademeneau, porunceau, luptau ― flăcări aiurite.

― Adina!

― Dănuţ!

Răsunase vechiul gemăt.

Zbor nebun deasupra unei prăpăstii cu vîrtejuri mohorîte şi fulgere orbitoare.

― Dănuţ!...

Prăvălire rănită în prăpăstii fără fund. Deznădejdea vertiginoasă a fericirii vertiginoase...

Dulce ca o tînguire de vioară în cerul pierdut: "Dănuţ"...

Muţi, palizi, devastaţi, erau unul lîngă altul, străini ca doi morţi în raclele lor.

Îşi aşezară hainele, tăcuţi, ca prin întuneric.

Dănuţ ţinea ochii în jos.

Se auzi motorul unui automobil. Se oprise la poartă. Răsunară două semnale ale claxonului.

Aneta se precipită în odaie fără să bată la uşă.

― A venit domnul!

― Bine. Spune-i să aştepte.

Dănuţ îşi luă chipiul. Adina îl urmărea cu ochii rătăciţi.

― Dănuţ! Dănuţ!... Să păstrez casa pentru noi?

― Nu.

― Dănuţ... rămîi, Dănuţ drag...

Îl apucă de pieptul tunicei, ghemuindu-se în el, cu ochii iluminaţi ca de un tremur de fulgere.

Se auzeau paşi în curte şi voci.

Dănuţ se scutură.

― Scrisorile, Dănuţ...

― Arde-le.

Trecu în goană prin sofragerie. Aşteptă.

Nu mai putea aştepta. Ieşi afară. Trecu hotărît prin curte, prin faţa şoferului blazat. Trecu înainte, înainte.

Avea în nări parfumul Adinei, şi din haine parcă şi din mişcări i se pulveriza mereu.

― Ce murdărie! Ce murdărie!

Din toate părţile soarele, soarele curat subt cerul albastru. Zi limpede şi gravă

de april.

Monica! Monica!

Unde erau marile aripi de lebădă cerească ale îngerului dragostii lui? Unde? Se înăcriseră deodată, fleşcăite, ca o vulgară frişcă.

― Ce murdărie! Doamne, Doamne!

Mergea în goană, cu spinarea aplecată. Un clacson cîrîi aspru. Întoarse capul, se dădu în lături. Adina între Ioana Pallă şi Alexandru Pallă, ca o fetiţă adusă de la o înmormîntare. Amîndoi erau aplecaţi asupra ei. Limuzina trecu.

― Ce murdărie!

Se simţea netrebnic şi bătrîn.

O luă pe bulevard la deal, fără să vadă, fără s-audă mergînd, mergînd.

― Hei, tinere! Băieţaş! Numărul 432!

Întoarse capul.

― În ce clasă?