De la egal la egal.

― Adia! Adia! Enfin!

Un val de lume îi despărţi.

Dănuţ se dădu la o parte în afara uşii. Recunoscuse ochii Adinei, alături de obrazul impertinent al Ioanei Pallă. Îi răsuna ciudat accentul de triumf copilăresc, cu care pictorul o întîmpinase pe Adina. Îi amintise propriul lui accent de demult, cînd şi pentru el doamna Stephano era: "Adina! Adina!"

Vra să zică... Îi părea rău. Ar fi vrut să-l cunoască pe pictorul Pallă, să-i arate că

el, Dănuţ, merita să stea în templu, şi că pe toţi ceilalţi trebuia să-i dea afară cu biciul.

Bietul om! Şi el vedea în Adina ceea ce văzuse Dănuţ! Şi ce furtuni va stîrni Adina în sufletul unui om în care culorile erau ca hergheliile de cai sălbatici în puste...

Întîlnise, în sfîrşit, un om spre care sufletul izbucnise cu aplauze şi aclamaţii, izbutise să schimbe o vorbă cu el ― şi iată, Adina Stephano era între ei. Păcat...

Postat lîngă uşă, aplecă din nou capul spre sarabanda culorilor. Privirea unui portret aşezat în faţa uşii, la loc de cinste, îl făcu să tresară. Ochii Adinei, zîmbetul Adinei, tenul de floare de măr, roşeaţa tomnatecă a părului, mînile încrucişate pe genunchi. Putea să se intituleze portretul: Fetiţa care vede şi aude îngerii. N-o turburaţi! Tăcere!

― Dănuţ!

Văzu mişcarea buzelor şi auzi numele nerostit. Încrucişase privirea Adinei prin mulţime şi-şi văzuse numele în buzele ei.

Plecă.

Auzi paşi mărunţi în urma lui, răsunînd pe trotuar.

― Dănuţ!

Nu se opri.

― Dănuţ!

Adina era lîngă el. Îl privea mirat şi trist. Gîfîia. Era îmbrăcată cu un tailleur de catifea neagră, luminat de gulersşul suplu al bluzei de mătasă albă. Pe cap, o tocă

de catifea neagră, cu chenarul ruginiu al şuviţelor de păr.

― Sărut mîna, doamnă.

Adina nu-i întinse mîna. Un zîmbet îi plîngea pe faţă, înclinîndu-i capul.

― Doamnă?

― Doamna Stephano, răspunse Dănuţ, cu chipiul în mînă.

― Doamna Pallă, Dănuţ.

― Aa! N-am ştiut. Felicitările mele, doamnă!

Mai mulţi domni, ajungîndu-i din urmă, o salutară adînc pe Adina.

― Sărut mîna, doamnă, se înclină Dănuţ pentru a doua oară, hotărît să plece.

― Dănuţ... hai cu mine, Dănuţ...

Vorbea abătut, blînd, cu ochii mari şi capul aplecat pe o parte de acelaşi zîmbet.

Dănuţ ridică din umeri. Vîntul şi soarele îi aprindeau mişcări rotunde în păr.

― De ce te temi, Dănuţ?... Acoperă-te, e soarele prea tare... Dănuţ, hai cu mine, puţin numai...

Porniră alături. Tăceau amîndoi. Ceva trist îi despărţea. Pe Calea Victoriei fură

întîmpinaţi pas pas de saluturi plecate, la care Adina răspundea distrat, şi Dănuţ

jenat. O luară la vale, pe strac Sfîntul Ionică.

Trecură dincolo de "Enescu".

― Vreau să-ţi dau scrisorile tale, Dănuţ...

Nu îndrăzni să-i spună iarăşi "sărut mîna, doamnă", fiindcă văzuse tremurul lacrimilor în gene şi în glas.

Traversară bulevardul şi, pe rînd, străzile cunoscute ale celei dintîi iubiri de tinereţă apărură lui Dănuţ, aceleaşi, fără bătaia de inimă de atunci.

Se simţea ca la înmormîntarea unei rude indiferente. Tonul "sărut mîna, doamnă" îl ofensa prin odiosul convenţionalism teatral, şi altă soluţie nu găsea.

Nu-i spunea "Adina", fiindcă pentru el nu mai era "Adina", şi era obligat să fie artificial faţă de Adina, care era ― sau părea ― naturală în "rolul trist".

Mergeau încet, cu o cadenţă agreabilă cînd te plimbi pe o alee de toamnă, răscolind straturile de frunze veştede cu piciorul, dar incomodă cînd vrei să ajungi undeva şi să isprăveşti mai repede.

Revăzu vitraliul albastru şi tăbliţa:

MICHEL STEPHANO

Căpitan

din Marina Comercială

De ce-o mai păstra?

Adina sună. Apăru Aneta, cu un zîmbet iscoditor.

Mirosea a pustiu în casă. Mobile împachetate, paie pe jos: dezordinea începutului de mutare.

Intrară în ietac. Numai ietacul mai continua să trăiască în clădirea moartă.

Stăruia încă parfumul Adinei. Într-un vas erau tufănele. Pe măsuţa de noapte, într-un medalion, o fotografie de-a lui Dănuţ în costum de patinaj.

Adina îşi scoase toca din cap, se aşeză pe marginea patului, îl privi pe Dănuţ, apoi încăperea.