Avu senzaţia că-i la Bucureşti, într-una din acele case artificiale şi preţioase, insuportabile cînd stai mai multă vreme în ele; case acaparate de decor, în care îţi vine parcă ori să leşini molatec ― în timp ce brûle-parfum-urile ard ceţos şi aromat
― ori să înjuri româneşte, ca să te deştepţi în substanţiala Românie.
Aceeaşi aversiune ― pudoare agresivă ― care-l făcea în copilărie să nu vorbească franţuzeşte, deşi putea, îl însufleţea în aceste decoruri care excludeau viaţa verticală, impunînd trupului şi sufletului atitudini orizontale. Conţinutul bibliotecii şi amănuntele mobilierului destăinuiau un gen "femeie fatală", cinematografic fatală, care-l făcea să dorească reacţia grosolană, cum poate biblicul Samson dorea duşul pletelor. Poate acelaşi sentiment făcuse pe armoniosul Eminescu ― niciodată vulgar în faţa sufletului şi a dragostii ― să invectiveze brutal, iritat, cu mai multă ranchiună decît dispreţ puternic, să ricaneze şi să
gesticuleze oratoric ― în versuri pe deasupra ― împotriva importului de lux.
Multe cărţi din bibliotecă îi erau cunoscute. Stima unele; admira altele. Unele îl iritau surd, fără ca să-şi poată explica lămurit cauza, cum era Le portrait de Dorian Gray, a lui Oscar Wilde. Simţea poate că pentru Wilde, romanul acesta avea aceeaşi semnificaţie ca pentru Dănuţ versurile lui franţuzeşti, lăsînd la o parte prăpastia calitativă. Şi Dorian Gray era o carte scrisă în faţa lumii ― ca de pe scenă ― şi pentru ea, nu în faţa sufletului, pentru echilibrul, pentru religia lui în primul rînd. Carte în care sufletul arăta ce are mai aparent, abilitatea talentului: suprafaţă ― nu sunetul sufletului: adînc. Atmosfera din Dorian Gray îl interesase.
Inteligenţa lui Wilde era captivantă deşi prea egal strălucitoare ca să nu simţi ticluirea, fardul şi o specializare în paradox, micşorătoare pentru un scriitor ca orişice altă manie.
Nu era "prostie" în această carte. Nu era "sentimentalism stîngaci". Abuzul de cinism estetizant sătura exact cum satură abuzul de sentimentalism umanitar. Şi oţetul poate să te dezguste, nu numai siropul.
Lipsea acestei cărţi diversitatea infinită de atitudini, subtil dozate, imperceptibil contradictorii, care dă unei cărţi greutatea specifică a unui suflet, impresia reliefantă a marilor creaţiuni. Lipsea acea neglijenţă în ritm, acea inegalitate de circulaţie, pe care viaţa şi inima omenească o au, dînd autenticitate tuturor incarnaţiunilor.
Lectura unei alte cărţi de Wilde, pe care n-o vedea în bibliotecă, De profundis, îl iritase deopotrivă, spre deosebire de criticii care ori dispreţuiau excesiv cinismul din Dorian Gray, elogiind tragismul pocăit din De profundis, ori procedau viceversa, după cum erau esteţi impasibili sau moralişti combatanţi. Şi De profundis avea aceeaşi egalitate ― în alt plan sufletesc ― ca şi Dorian Gray. De ce un om care plînge să fie socotit mai sincer decît unul care ricanează? E "om" cel care, succesiv, plînge, ricanează, e cinic, e duios, e sceptic, e credul, e prost, e deştept... Avînd alături hărţile desfăşurate ale globului pămîntesc, nu poţi spune că
"vezi" globul pămîntesc. Priveşti dezmembrarea grafică a continentelor. Numai globul sferic, care învîrtindu-se în jurul axei le descoperă pe rînd, unificîndu-le în aceeaşi rotaţie, îţi poate da imagina pămîntului.
Un om e trist un ceas, o zi: în al doilea ceas sau a doua zi, prelungirea tristeţii e un efort: ipocrizie. O tristeţă poate să aibă o mai mare lungime de undă, dar nu e permanent vizibilă, nici permanent simţită. Alte sentimente, alte dispoziţii o interceptează, o acopăr; răsare iar, mai departe, aceeaşi tristeţă, dar alte privelişti au ascuns vremelnic curgerea ei permanentă...
Tristeţă lui ― plecarea Adinei ― exista în el undeva, dar el nu era trist. Îl aştepta să-l însoţească mai tîrziu...
"Ce murdărie!"
Îi era scîrbă de el.
Oftă. Ricană. "Femeia fatală" întîrzia. Probabil că se gătea în stilul casei: inele cu pietre savant numite, pe degete; lanţ indo-chinezo-persan cu scarabeu faraonic; bandou pe frunte; khol în jurul ochilor măsluiţi; brăţări la glezne şi la încheieturile mînilor; picioarele goale, cu unghiile fardate, în sandale dinainte de Cristos etc. ...
etc... Reţeta de preparaţiune a acestui gen de femeie: două grame de Salomee, unul de Messalină, altul de Aziadé, marca Loti, nouăzeci şi şase de grame de Francesca Bertini ― le baţi bine, le agrementezi cu parfum de violete şi obţii o irezistibilă
femeie fatală.
Se înşela.
Castelana intră cu un şorţ alb peste tailleur, aducînd pe-o farfurie covrigii încălziţi.
― Mă ierţi, tinere, că te-am făcut s-aştepţi. Mi-am văzut pisicile. Am douăzeci.
― Douăzeci!
― Da. M-am spălat pe mîni, am luat covrigii şi am venit. Ţi-e foame?
― Da.
― Bravo! Şi mie. Luăm un ceai?
― Cu plăcere.
― Tare?
― Potrivit.
― Poţi să-l bei mai tare. E ceai adevărat...
― ...din China! scăpă Dănuţ zeflemeaua gîndului.
― De ce eşti sarcastic, june fumător? E chiar din China. China e o ţară, nu un snobism. Mi l-a adus cumnatul meu, pictorul...
Nu-i răspunse. Peste foaia ascuţită din fundul ceştii, turna apă clocotită din robinetul samovarului. Un abur parfumat se răsfira gînditor.
― Covrigii sînt din România?
― Da, patriotule! Îmi plac covrigii din România şi ceaiul din China... cînd îl am.
Cam amărui, ceaiul avea cu totul alt gust decît cel obişnuit. Deosebirea dintre aroma frunzei de nucă, de pildă, şi a dulceţii de nuci.
― Ai spus că ţi-e foame?
― Da.
― Cu ceai nu te saturi, mai ales că-i din China! Ce să-ţi dau?
― Mulţumesc, mă duc acasă.
― Ai cam întîrziat!
― Evident!
