― Idiotule!
E clientul care-a răspuns lung şi prost la interogator.
― Lasă-mă, cucoană, nu mă-nnebuni!
E clienta cu divorţul.
― Pitacii!
E procesul cîştigat în stare agresivă de onorar.
Fiecare sală are mişcări de flux şi reflux, clipă cu clipă. Oameni răsar, oameni dispar. Oameni? Umbre? Păpuşi automate?
În rumoarea generală, glasul pare că strănută, sughiţă şi nechează. E ca o bătaie vorbită. Braţele boxează, fără să lovească. Picioarele aleargă, fără să înainteze. O
hîrtie încleiată pentru muşte, dar imensificată şi cu muşte umane.
Două secţii de curte, două de tribunal, Parchetul şi cabinetele de instrucţie, lucrează, lucrează, lucrează, sună, sună, sună.
Există tăcerea?
Întuneric şi fum pe toate coridoarele, ca în preajma erupţiei vulcanice.
Closetele îşi trîmbiţează fetidul amoniac acru, din colţ în colţ, din etaj în etaj.
Nefericit suflet cu trenă lungă ce cauţi în acest decor?
*
Are şi Palatul Justiţiei un loc de odihnă, de înviorare, de reculegere. E aşa-zisul restaurant al coanei Lenta Bodron, văduva plutonierului Lică Bodron, fost aprod pe vremuri al Curţii de apel, apoi client al Parchetului, pensionar al Penetenciarului, mort pe cîmpul de onoare ― ierte-l Domnul, că Lenţa l-a iertat.
Numitul restaurant e o încăpere mult mai scurtă şi ceva mai largă decît culoarul unui vagon de cale ferată, pe linia Crasna-Huşi. Un sfert al acestei încăperi e bucătărie; urmează un paravan de scînduri, şi localul propriu-zis al restaurantului.
O singură masă îl ocupă în întregime. Două bănci de locantă muncitorească, se îndoaie sub povara nobilă a avocaţilor în repaos. Faţa de masă a fost albă pe vremea cînd coana Lenţa Bodron se numea Lenţa Ilieş, căci coana Lenţa a îngropat trei bărbaţi, de la care are şase feciori şi trei fecioare, dintre care cea mai fragedă e aghiotantul opulentei sale mame cu statură de maior intendant.
― Ţico, un şpriţ ca la "Capşa"!
Ţica Bodron ― e cu plotonierul, ultimul mort al Lenţei ― ştie că "şpriţul ca la
«Capşa»" e formula aristocratică a şpriţului tare. De aceea, mîna ei culinar mirositoare varsă în paharul ― din care cu o simplă mişcare a lepădat restul şpriţului precedent ― o licoare roşie ca sfecla stricată, numită vin, pînă aproape de buza paharului, aţîţînd-o cu un şfichi de sifon.
― Ţico, o costiţă de Constantinescu!
― Ţacă Mariţo, o costiţă de porc, zîmbeşte Ţica, complice şi părtaşă la spiritul politico-gastronomic al juristului înfometat.
Ţaca Mariţa e a doua odraslă, mai vrîstnică şi mai trecută, a coanei Lenţa, care a făcut-o cu domnul Popovici, al doilea defunct în ordinea maritală, inspector al podarilor, pe cînd trăia.
Ţaca Mariţa, divorţată, găteşte; Ţica serveşte, iar cucoana Lenţa priveghează, ţine casa şi răcneşte.
― Ţico, pardon, un rahat cu apă rece!
Ţica vîră mîna într-un fel de putină de tinichea, din care desprinde un rahat curb în degete, ca un limbric roz.
― E de trandafir, pentru dumneavoastră, serveşte Ţica rahatul, ripostînd c-un madrigal "pardonului"' hăzos.
În această atmosferă ― în care numele Ţica, trecînd din gură-n gură, e ca o gamă săltăreaţă de ţimbal, şi glasul coanei Lenţa, ca un arcuş mîrîitor de contrabas
― avocaţii gustă un binemeritat repaos în antractele proceselor. Anecdotele au precădere; cele pornografice, proeminenţă. Fetele coanei Lenţa nu-s sfioase, iar mama lor, în clipe de mînie, întrece în savoare şi cruditate vocabularul anecdotelor
din jurul mesei. Mediul e cordial. Pe bănci stau avocaţii bătrîni; la spate, pajii baroului ascultă şi se iniţiază. Clienţii se îmbulzesc la uşa cu geamlîc, fiindcă
înlăuntru nu încap. Ochii lor au solicitudini calde pentru odihna apărătorului respectiv. Dacă avocaţii ar fi ouă, puiul din ei ar evolua şi ar ieşi numai subt privirea clocitoare a clienţilor de la uşă.
Dar această săliţă este importantă şi din alt punct de vedere. În ea, reprezentantul presei ia contact cu viaţa judiciară. Cronicarul judiciar al presei ieşene are un nume autentic desigur, pe care-l ştie numai actul său de naştere, şi un pseudonim gentil, cunoscut tuturor lectorilor de ziare: Menestrel. Menestrelul judiciar e un tinerel cu păr vertical creţ, cu lavalieră violetă, precipitat la vorbă, cu o uşoară gîngăvire care dă un acompaniament de mandolină vorbelor sale repezi ca o cădere din balcon. Avocaţii îl numesc Pîrţişor, pseudonimul Menestrel părîndu-li-se fad. El însă, consecvent cu punctul său de vedere, preferă să i se spuie Menestrel. Cînd reportajul judiciar e măgulitor pentru avocat, Menestrel e numit Menestrel. Cînd, dimpotrivă, diabolicul Menestrel, succint şi lapidar, informează
publicul că avocatul X a apărat pe negustorul Y, care a fost condamnat pentru speculă, avocatul X îl interpelează pe Menestrel în agoraua Lenţei Bodron:
― Măi Pîrţişor, tot tachinezi gazetăria?
Dar acelaşi avocat se duce după Pîrţişor, şi într-un fund de coridor îl prinde, îl acopere, cu atitudinea cetăţenilor care zăbovesc cu faţa lîngă un zid dosnic, spunîndu-i cordial:
― Menestrel dragă, să dai o notă la ziar. L-am achitat pe Goldmann, ştii, cel cu fabrica de sifoane.
Şi Menestrel dă, dar, satanic, elimină numele avocatului pledant, ceea ce-l face să redevină Pîrţişor, căci viaţa lui e sunetul acesta alternat de Pîrţişor cu Menestrel, şi Menestrel cu Pîrţişor.
În Palatul Justiţiei şi activitatea, şi inactivitatea, e febrilă. Un avocat care n-a avut nici un proces e tot atît de ostenit ca şi unul care a pledat la toate secţiile. Aşa că spre seară, avocaţii care părăsesc Palatul Justiţiei sînt unanim istoviţi. Pornesc în grupuri, profesional vociferante, profesional familiare. Toată lumea îi cunoaşte şi-i salută. Ei se înrudesc cu întregul judeţ, căci toţi cetăţenii le sînt clienţi. Pavajul pe care calcă e o afacere de ei pledată. Casa în dreptul căreia sînt, de ei a fost evacuată, închiriată, vîndută, donată sau ipotecată. Omul pe care-l salută cu un zîmbet special ― tradus în vorbe, zîmbetul ar însemna: ştiu, ştiu, n-ai nici o grijă!
― e o dată în agendă, un termen, un acont şi-un onorar. Birjarul care-i solicită
