PATRUZECI ȘI PATRU
Zona aflată de-a lungul canalului Schwabinger Bach fusese întotdeauna Veneția din imaginația lui Berg. Canalul era mărginit de parc la est și de case grațioase și blocuri de locuințe la vest. Tot ce mai lipsea era gondolierul care să împingă barca cu prăjina. Berg fusese de două ori în Italia, dar nu ajunsese niciodată la Veneția. Viața e lungă, își spuse. Într-o bună zi…
Nivelul apei era ridicat din cauza ploilor recente și doar doi metri din digul de beton erau la vedere. Adresa pe care și-o notase corespundea unei clădiri galbene cu patru etaje, acoperită de viță-de-vie fără frunze. Două
frontoane și două hornuri porneau în mod simetric din acoperișul de țiglă
roșie. În hol Berg se uită la căsuțele poștale aflate la stânga. Scara se afla drept în față.
Conform arhivei, familia Schick locuise în apartamentul 7. Acum apartamentul aparținea familiei Beckmann. Când Berg bătu la ușă, îi răspunse o fetiță de șase-șapte ani, care se uită la el cu ochi căprui luminoși, în timp ce se juca cu codițele de culoarea paiului. Era îmbrăcată în tradiționalul dirndl. Frau Beckmann apăru câteva secunde mai târziu –
versiunea mai în vârstă și mai puțin atrăgătoare a copilului – și o trase pe fetiță înapoi în siguranța căminului ei.
— De câte ori să-ți spun să nu deschizi ușa?
Fetița se bosumflă și începu să plângă.
— Fără lacrimi, Birgitta. Dacă ești cuminte și o aștepți pe mama înăuntru, o să primești o prăjiturică.
— Cu ciocolată? Birgitta își șterse lacrimile.
VP - 297
— Cu alune. Dar numai dacă pleci chiar acum.
Copilul dispăru. Femeia se uită la Berg, privirea ei plimbându-se în sus și în jos peste uniformă.
— Grüss Gott.
— Guten Tag. Inspektor Axel Berg de la Departamentul de Poliție. O caut pe Frau Beckmann.
— Sunteți Inspektor?
Femeia se făcu brusc palidă.
— Mein Gott! Ce s-a mai întâmplat?
— Absolut nimic, Frau Beckmann, vă asigur.
Berg așteptă ca femeia să-și recapete suflul. La o privire mai atentă, era de fapt destul de drăguță, în ciuda ridurilor.
— Sunteți Frau Beckmann?
— Da.
Respiră adânc.
— Ce pot face pentru dumneavoastră, Inspektor?
— De fapt, mă interesează o familie care a locuit aici în urmă cu douăzeci și cinci de ani…
— Noi locuim aici numai de trei ani, îl întrerupse ea. Regret, dar nu vă pot fi de folos.
Era pe cale să-i închidă ușa în nas, dar Berg puse repede piciorul.
— Dimpotrivă, sunt convins că mă puteți ajuta.
— Nu văd cum!
Fetița o striga.
— Trebuie să plec…
— Caut pe cineva care și-i amintește.
Berg se postă în ușă.
— Numele lor era Schick.
Chipul femeii era lipsit de expresie.
— V-am spus că locuim aici doar de trei ani. De ce mă mai deranjați?
Mergeți și-i deranjați pe naziștii care aruncă cu ouă în clădire.
— Am să pun un polițist să verifice actul de vandalism.
Expresia femeii era sceptică.
