Clătină din cap.
— Nu Antanta a câștigat războiul, Volker. America a învins. Soldații americani s-au întors acasă cu sentimentul victoriei în inimile lor, lăsându-ne nouă stinghereala și rușinea care chinuie pământul acesta de peste zece ani. Mi-ar plăcea să cred că dacă ar fi să mai fie un război – în care milioane de oameni să moară pe câmpuri deschise – cel puțin fiul meu va muri purtând uniforma învingătorilor.
— Mortul e mort.
— Ah, dar omul poate fi viu cu trupul, dar mort cu sufletul. Uită-te la Hitler. Omul acesta e viitorul Germaniei. Dacă te ții de cuvânt, Volker, cel puțin nu va fi și viitorul copiilor mei. Și de aceea voi primi glonțul de la tine cu zâmbetul pe buze.
VP - 347
EPILOG
New York, 2005
N-am murit pe câmp deschis, deși m-am aflat pe câmpurile de luptă.
Conform ultimei dorințe a tatălui meu, am purtat uniforma americană.
Vedeți, știu totul despre dorințele din urmă ale tatălui meu deoarece în timp ce mama și sora mea au procedat ca niște buni germani, supunându-se ordinelor lui, eu am fost îndrăzneț și rebel. Am insistat să ascult la ușă.
Mama nu s-a împotrivit. În acele momente, mama renunțase să mai facă
ceva pentru bărbații din familie.
N-am spus niciodată mamei și surorii mele ce s-a întâmplat în sufrageria micului nostru apartament. Dar am vorbit cu Martin despre acestea imediat ce Münchener Post a publicat știrea. El s-a ținut de cuvânt, un lucru pe care nu-l voi înțelege cu totul niciodată. Poate pentru că tata a murit cu onoare după ce doborâse un monstru. Stefan Roddewig a fost declarat Monstrul din München, fiind acuzat post-mortem de moartea Annei Gross, a Marlenei Druer, a lui Edith și a Johannei Mayrhofer. Anton Gross a fost declarat post-mortem nevinovat de moartea soției sale. Cazul Reginei Gottlieb a rămas oficial nerezolvat. Bănuiesc că Martin avea nevoie de Schoennacht pentru alte scopuri. Ultima oară când am auzit de Rolf Schoennacht, fusese condamnat pentru crime de război și a fost ucis exact înaintea executării sentinței. Ucis în cel mai oribil mod, așa am auzit.
În momentul intrării yankeilor în război, aveam asigurată o oarecare reputație de artist și fotograf. Am fost recrutat și trimis peste graniță să
surprind cu penelul și cu aparatul ceea ce se întâmpla în timpul celor mai sângeroase bătălii. Și eu am fost martor la moarte de nenumărate ori pe plajele din Utah și Omaha unde morții zăceau risipiți printre corpuri mutilate, trupuri goale, membre împrăștiate – efect al gloanțelor, al grenadelor și al luptelor corp la corp.
Și eu am văzut morții vii. Trimis cu Armata a 7-a – Divizia 20-a Blindată, ca să fiu mai exact – am fotografiat scheletele, carnea lor infestată de viermi, putrezind din cauza cangrenelor și a infecțiilor. Creierii lor erau cuprinși de febră de la tifos și alte boli îngrozitoare. Mii de bărbați, femei și copii, înghesuiți în spații strâmte, aruncând priviri furișe prin crăpături și pe la colțuri, holbându-se la noi, unii îndrăznind chiar să ne atingă cu mâinile lor osoase și degetele noduroase.
VP - 348
Prizonierii din Dachau erau aproape morți de foame. Americanii n-au avut altceva mai bun de făcut decât să le dea cutii de conserve și ciocolată.
Mulți dintre deținuți au supraviețuit terorii naziste ca să moară mai apoi de la mâncarea îmbelșugată pe care stomacurile lor n-au mai putut-o digera.
„Morții de la conserve”, așa au fost numiți. Am fotografiat toate acestea alături de cele patru cuptoare. Pământul Bavariei era greu de la duhoarea de trupuri arse, ochii usturau de la fumul din crematorii. Orașul pretindea că n-a știut nimic.
Știm numai ceea ce dorim să știm.
Se întâmpla în 1945 și a fost prima oară după mai mult de un deceniu când am îndrăznit să vorbesc germana. După ce mama a murit de pleurezie în 1936, nu m-am mai folosit de această limbă. Rămăseserăm doar sora mea și cu mine și, deoarece detestam să fim considerați fraieri, vorbeam întotdeauna între noi în engleză. A fost ușor să uit de limba mea maternă. O
vorbeam doar în coșmaruri.
Când am început să visez în engleză, coșmarurile au încetat.
Așa că am fost uimit de cât de fluent am vorbit când primele cuvinte teutonice mi-au ieșit ușor din gură. Deținuții lagărului de concentrare au plâns când le-am vorbit. Cu accentul meu bavarez pronunțat și corect. Nu plângeau pentru că le vorbeam în germană. Plângeau pentru că le-am spus că sunt evreu. Având numele de familie Berg, am putut trece drept evreu, deși, dacă deținuții ar fi fost mai sănătoși, cu siguranță ar fi găsit originile mele semitice lipsite de credibilitate. Cu părul meu blond cârlionțat și cu ochii mei albaștri, înalt și musculos de la ridicat halterele, aduceam mai degrabă a reclamă pentru rasa ariană al lui Hitler.
Căpitanul a fost consternat. Unde învățasem o germană atât de corectă?
Vedeți, spusesem că sunt orfan – ceea ce și eram –, dar un orfan american –
ceea ce nu eram. Îndată am fost folosit ca interpret, chiar dacă mulți dintre deținuți nu erau evrei germani, ci polonezi. Însă, după puțin timp, am ajuns să înțeleg fără dificultate idiș în timp ce relatau orori după orori. Au existat mulți în Statele Unite care au refuzat să creadă veridicitatea acestor relatări.
Ce fel de ființe umane ar fi putut săvârși astfel de cruzimi?
Eu, pe de altă parte, nu aveam nicio dificultate să le cred. Cu toate că am emigrat în Statele Unite cu mult înainte ca lagărele de concentrare să fi fost construite, fuseseră destui cei care presimțiseră ce urma să vină. Alții, precum Martin, au avut nevoie de o amenințare directă. El a imigrat în Statele Unite imediat ce Heinrich Himmler a devenit Kommissarischer Polizeipräsident al Poliției orașului München în 1933. Nu din cauză că
Martin ar fi fost un antinazist înveterat. Ci doar pentru că el și Himmler se urau de moarte de la acel miting nefast.
VP - 349
Mama a semnat hârtii pentru el, pretinzând că era o rudă apropiată, un lucru pe care nu-l voi înțelege complet niciodată. Martin a fost responsabil de moartea tatei, dar cred că tata ar fi avut parte de o moarte îngrozitoare oricum. N-ar fi plecat niciodată din München și, în mod sigur, nu ar fi permis ca unicul său fiu să fie recrutat în armata germană să lupte pentru Hitler.
Așa că, după părerea mea, până și groaza care l-a cuprins când Martin a apăsat pe trăgaci a fost preferabilă torturii și execuției pe care le-ar fi avut de înfruntat ca deținut politic în Dachau.
Pictez în roșu pentru că roșul este culoarea sângelui. Criticii îmi spun că
picturile mele sunt saturate de război și de moarte. Aceasta e în parte adevărat, dar nu în întregime. Sângele reprezintă moartea, dar sângele este de asemenea viața. Uneori este și una și alta, simultan. Deoarece tata a ales moartea, ne-a dat mie și surorii mele șansa unei vieți mai bune, fără
sentimentul vinei, al rușinii și al înjosirii care îi împovărează pe mulți din prietenii mei din copilărie. Ei trebuie să-i privească în ochi pe copiii lor și să
le explice de ce au stat deoparte sau chiar au aplaudat când o parte din populația locală a fost bătută, gazată, arsă în cuptoarele morții, executată
fără milă – bărbați, femei, copii… nou-născuți cu oasele lor micuțe amestecate în țărâna plină de sânge.
Deși nu-i absolv pe vechii mei tovarăși, îi compătimesc. Cum să n-o fac când m-aș fi putut ușor număra printre ei?
