aceea de a fi permis unor minți inferioare să ne controleze țara.
Noi, bavarezii, nu aveam nevoie de Prusia și de ridicolul ei experiment al democrației de tip american. Și nici de sovietici care să ne învețe despre idealurile comunismului. Noi aveam nevoie de reinstaurarea dragei noastre monarhii Wittelsbacher, deși știam că asta nu se va mai întâmpla, nu cu prusacii la conducere. Astfel, în loc de un rege, Germania urma să accepte un dictator care să ia de pe umerii noștri rușinea înfrângerii și să ne conducă
din nou spre glorie.
VP - 5
Și oare nu a găsit Patria Führerul perfect, Unsul, care să șteargă umilința nedemnului eșec și să stârpească înjosirea suferită de poporul de rasă
ariană?
Aceasta este rușinea de care îmi amintesc eu. Aceasta este rușinea tinereții mele.
Rușinea genocidului a survenit mai târziu în Patria noastră, după ce aliații au arătat că germanii pot obține mai multă simpatie dacă vor fi cât de cât deconcertați de cadavrele care ieșeau la iveală din camerele de gazare și de oasele și cenușa care înțesau cuptoarele morții.
Așa că pictez în roșu pentru că mă exprim pe mine însumi prin pictură.
Cuvintele au fost întotdeauna mai dificile pentru mine. Am încercat să scriu, dar nu e același lucru. Actul de a picta implică participarea întregului corp –
ochiul, mâna, degetele, acțiunea fizică a penelului asupra pânzei albe, dalta scobind printre straturi de vopsea.
Nu există niciun fel de participare a corpului în actul scrisului, în tastarea unor litere micuțe, negre, de aceeași formă, aceeași nuanță, aceeași mărime
– toate în rânduri mici și ordonate. Nu, eu nu pot scrie. Totuși, în timp ce apăs tastele mașinii mele de scris Remington, cred că, dacă ar fi să mă apuc de scris, aș avea ce povesti.
VP - 6
MÜNCHEN, 1929
UNU
— Tati, sunt ei, iarăși!
Zgomotul loviturilor în ușă și panica din vocea lui Joachim îl împinseră pe Berg la acțiune. Aruncând la o parte cuvertura, sări din căldura patului de puf, de-abia simțind aerul rece în momentul în care picioarele sale goale atinseră parchetul uzat din lemn de stejar. Alergă spre salonul apartamentului familiei. Se deșteptase și era gata de confruntare.
Era încă întuneric, dar Berg putea distinge plapuma aruncată peste sofa.
În ultimul timp, fiul său se culca pe canapea, lăsând-o pe sora lui singură în camera pe care înainte o împărțeau. Chestii de intimitate. Tipic pentru un băiat de cincisprezece ani. Corpul lui avea nevoie de atenție, fără prezența surioarei. Joachim era înalt, slab și frumos ca un star de cinema, cu ochi albaștri că ai unui Husky siberian și o claie de păr des, blond, culoarea fiind moștenire de la mama lui, iar cârlionții de la Berg.
Încăperea fu zguduită de pietre care se loveau de zid.
— Ajunge!
Berg aprinse singurul bec electric care atârna deasupra mesei din sufragerie și fixă mânerul ferestrei. Noroc că familia lui locuia la ultimul etaj.
Huliganii de jos nu aveau destulă forță să arunce pietrele până la apartamentul lor.
— Ajunge!
— Axel, ce faci acolo?
Vocea soției. Berg se opri și se întoarse. Pleoapele ei erau încă grele de somn, iar cozile îi erau prinse la spate într-un fel ciudat. Cu toate că furtuna trecuse, aerul mai era încărcat de electricitate statică. Berg spuse:
— Întoarce-te înapoi în pat, Britta. E frig.
— Dacă e frig pentru mine, e frig și pentru tine.
— Atunci fii drăguță și adu-mi haina.
— Axel, lasă-i în pace. Nu sparg nimic.
— Nu încă.
— Nici nu știi cine sunt.
— Ba bineînțeles că știu cine sunt. Sunt adepții Austriacului…
— De unde știi? Nici măcar nu sunt îmbrăcați în cafeniu.
VP - 7
— Îi cunosc pe huligani!
Apucă închizătoarea ferestrei, încercând s-o deschidă și își simți fața încălzindu-se din pricina încordării.
— Sunt niște huligani.
— Dacă sunt de-ai lui Hitler, nu pe tine te urmăresc. Probabil că pe evreii de la etajul de jos.
