ochiul, mâna, degetele, acțiunea fizică a penelului asupra pânzei albe, dalta scobind printre straturi de vopsea.

Nu există niciun fel de participare a corpului în actul scrisului, în tastarea unor litere micuțe, negre, de aceeași formă, aceeași nuanță, aceeași mărime

– toate în rânduri mici și ordonate. Nu, eu nu pot scrie. Totuși, în timp ce apăs tastele mașinii mele de scris Remington, cred că, dacă ar fi să mă apuc de scris, aș avea ce povesti.

VP - 6

MÜNCHEN, 1929

UNU

— Tati, sunt ei, iarăși!

Zgomotul loviturilor în ușă și panica din vocea lui Joachim îl împinseră pe Berg la acțiune. Aruncând la o parte cuvertura, sări din căldura patului de puf, de-abia simțind aerul rece în momentul în care picioarele sale goale atinseră parchetul uzat din lemn de stejar. Alergă spre salonul apartamentului familiei. Se deșteptase și era gata de confruntare.

Era încă întuneric, dar Berg putea distinge plapuma aruncată peste sofa.

În ultimul timp, fiul său se culca pe canapea, lăsând-o pe sora lui singură în camera pe care înainte o împărțeau. Chestii de intimitate. Tipic pentru un băiat de cincisprezece ani. Corpul lui avea nevoie de atenție, fără prezența surioarei. Joachim era înalt, slab și frumos ca un star de cinema, cu ochi albaștri că ai unui Husky siberian și o claie de păr des, blond, culoarea fiind moștenire de la mama lui, iar cârlionții de la Berg.

Încăperea fu zguduită de pietre care se loveau de zid.

— Ajunge!

Berg aprinse singurul bec electric care atârna deasupra mesei din sufragerie și fixă mânerul ferestrei. Noroc că familia lui locuia la ultimul etaj.

Huliganii de jos nu aveau destulă forță să arunce pietrele până la apartamentul lor.

— Ajunge!

— Axel, ce faci acolo?

Vocea soției. Berg se opri și se întoarse. Pleoapele ei erau încă grele de somn, iar cozile îi erau prinse la spate într-un fel ciudat. Cu toate că furtuna trecuse, aerul mai era încărcat de electricitate statică. Berg spuse:

— Întoarce-te înapoi în pat, Britta. E frig.

— Dacă e frig pentru mine, e frig și pentru tine.

— Atunci fii drăguță și adu-mi haina.

— Axel, lasă-i în pace. Nu sparg nimic.

— Nu încă.

— Nici nu știi cine sunt.

— Ba bineînțeles că știu cine sunt. Sunt adepții Austriacului…

— De unde știi? Nici măcar nu sunt îmbrăcați în cafeniu.

VP - 7

— Îi cunosc pe huligani!

Apucă închizătoarea ferestrei, încercând s-o deschidă și își simți fața încălzindu-se din pricina încordării.

— Sunt niște huligani.

— Dacă sunt de-ai lui Hitler, nu pe tine te urmăresc. Probabil că pe evreii de la etajul de jos.

— Care evrei?

— Familia Weinstock, de la etajul doi. Sau familia Maslanokov.

— Cei din familia Maslanokov sunt ruși, nu evrei.

— Comuniști. Care-i diferența?

— Credeam că sunt social-democrați.

Britta îi răspunse făcând un gest cu mâna:

— Același lucru.

— Permite-mi să te contrazic. Am votat cu social-democrații la ultimele alegeri.

— Nu spune asta în gura mare dacă vrei să ne rămână geamurile intacte.

Berg o ignoră și forță din nou închizătoarea.

— Ce e cu fereastra asta? S-ar zice că am lipit-o în ramă.

— Asta am și făcut. Am lipit-o cu mortar pentru că intra prea mult aer rece.

— Ce? Când s-a întâmplat asta?

— Cam acum o lună.

— Aha!

Fereastra se deschise brusc și imediat un val de aer rece îl izbi pe Berg peste față. Aproape că simțea zăpada din Alpi. Începu să strige la băieții de jos. Proiectilele începură să lovească cu mai mare repeziciune.

— Strigă la ei, Britta!

— Nici vorbă!

— Aș vrea să le distragi atenția. Nu-ți cer prea mult.

— Și să risc să mă lovească cu pietre?