problemă minoră.

Problema minoră era Lothar Felb. Cineva îl spălase: fața îi era curată și rozalie, chiar dacă părul mai avea urme de la baia de noroi de dimineață.

Stătea în picioare, în stânga lui Volker, cu un zâmbet afectat înflorindu-i pe buze.

În ochii de un albastru palid ai Kommissarului nu se putea citi nimic. Era îmbrăcat într-un costum închis foarte bine croit, cu cravată de mătase și cămașă cu guler scrobit; lanțul de aur al ceasornicului său de buzunar cobora din buzunarul vestei în buzunarul pantalonilor. Înalt și cu părul cărunt, Volker era un tip bine, cu alură aristocratică. Se zvonea că avea avere. Dacă era așa, nimeni nu știa de ce oare lucra în departamentul de poliție al orașului München – chiar și ca șef al Kriminalpolizei…

Expresia de pe fața tânărului delincvent îi spunea lui Berg că degeaba se trezise dis-de-dimineață.

— Tu l-ai arestat pe băiatul ăsta, Axel?

— Da, eu l-am adus.

— De ce?

— Pentru deranjarea liniștii publice, pentru vandalism, pentru distrugere intenționată a proprietății, împotrivire la arest și fugă din fața unui ofițer de poliție.

Lothar spuse:

— Nu știam că sunteți ofițer de poliție…

— Gura! i-o tăie Volker.

— Faptele sunt descrise în hârtii, domnule, declară Berg.

Citiți dosarul, totul e acolo.

— Am citit dosarul, Inspektor.

Berg înghiți în sec:

— Desigur.

Volker îi arătă hârtiile:

VP - 16

— Corectează-mă dacă greșesc, Axel, dar nu-mi amintesc să fi menționat că te-a agresat efectiv.

— Herr Kommissar, de o săptămână aruncă cu pietre în clădirea unde locuiesc.

— A spart ceva?

— Încă nu.

— Dă-mi voie să te întreb, Inspektor. Te-a atacat în mod direct? Te-a lovit? Te-a plesnit? A dat cu piciorul?

Berg își umezi buzele:

— Nu, domnule.

— Te-a amenințat în vreun fel?

— Nu mai mult decât oricare altul din partidul lui. Nu.

— Aceasta nu e o problemă politică, ci mai degrabă un delict.

— Nu, nu m-a amenințat pe mine, nu în mod serios.

— A vorbit urât în prezența ta?

— Nu.

— Cu alte cuvinte, este… doar o pacoste.

Volker se uită țintă la el:

— Așa e?

— O mare pacoste.

— O mare pacoste, deci.

Volker dădu din cap cu dezgust:

— Băiatul este nepotul meu. Copilul capricioasei mele surori. Soțul ei nu are serviciu de peste un an. Cumnatul meu este trândav și bea mult. Familia are de toate, dar nu vrea să știe de ea. E foarte greu pentru sora mea, e foarte greu pentru nepoții mei – sunt șase băieți și trei fete.

— O muiere rodnică… murmură Berg.

— Poftim? făcu Volker.

Berg rămase tăcut. Cu o singură mână, comisarul mototoli foile, lăsând ghemotoacele să cadă pe podea.

— Cred că Junge a învățat lecția.

Cei doi bărbați se priviră în ochi. Berg vorbi încet și printre dinți:

— Mă bazez pe cuvântul dumneavoastră, Herr Kommissar.

Volker îi zâmbi nepotului său.

— Lothar, ascultă-mă cu atenție. Dacă tu sau prietenii tăi mai ridicați vreo piatră de jos, darămite să o mai și aruncați în vreo clădire, eu personal îți tai ouăle. Ai înțeles?

Rânjind, băiatul își reținu cu greu un chicot.

— Da, unchiule, am înțeles.

— Bine.