— Care evrei?
— Familia Weinstock, de la etajul doi. Sau familia Maslanokov.
— Cei din familia Maslanokov sunt ruși, nu evrei.
— Comuniști. Care-i diferența?
— Credeam că sunt social-democrați.
Britta îi răspunse făcând un gest cu mâna:
— Același lucru.
— Permite-mi să te contrazic. Am votat cu social-democrații la ultimele alegeri.
— Nu spune asta în gura mare dacă vrei să ne rămână geamurile intacte.
Berg o ignoră și forță din nou închizătoarea.
— Ce e cu fereastra asta? S-ar zice că am lipit-o în ramă.
— Asta am și făcut. Am lipit-o cu mortar pentru că intra prea mult aer rece.
— Ce? Când s-a întâmplat asta?
— Cam acum o lună.
— Aha!
Fereastra se deschise brusc și imediat un val de aer rece îl izbi pe Berg peste față. Aproape că simțea zăpada din Alpi. Începu să strige la băieții de jos. Proiectilele începură să lovească cu mai mare repeziciune.
— Strigă la ei, Britta!
— Nici vorbă!
— Aș vrea să le distragi atenția. Nu-ți cer prea mult.
— Și să risc să mă lovească cu pietre?
— O fac eu, tati.
Britta se uită la băiatul ei.
— Ia-te de mână cu tatăl tău la prostie! Acum am un copil deștept, acum ajunge la o anumită vârstă și devine tâmpit ca toți bărbații!
Răsuflă cu năduf și se întoarse în dormitor, trântind ușa în urma ei.
Joachim își reținu un zâmbet. Se întoarse spre tatăl său.
— Ce trebuie să fac?
— Distrage-le atenția.
Berg își luă din debara haina, ghetele și șosetele groase de lână:
— Țipă la ei, strâmbă-te la ei, orice-ți vine în minte. Dar ține-i ocupați.
VP - 8
Băiatul privi afară pe fereastră și se încruntă.
— Sunt patru, tăticule.
După ce-și trase șosetele și ghetele, Berg își legă în grabă șireturile.
— Asta-i bine. Când se vor împrăștia, șansa mea de a prinde pe unul din ei va fi mai mare.
Își îmbrăcă haina.
— Ieși afară în pijama? întrebă Joachim. O să îngheți.
— Gheața nu se formează pe un corp în mișcare.
Berg îl sărută pe fiul său pe frunte.
— S-ar părea că încep să-și piardă interesul. Înjură-i, Joachim. Strigă la ei, fii curajos. Asta o să-i enerveze din nou.
Se strecură pe ușă, pe culoar, apoi în casa scărilor cufundată încă în întuneric. Pipăind zidul, coborî în fugă patru etaje, tălpile cizmelor bocănind pe metal. Aerul era pur și simplu înghețat, îngreunându-i respirația. Se strâmbă cu dezgust când fu asaltat de tot felul de mirosuri: gunoi în putrefacție, urină proaspătă de pisică și miros de mâncare gătită înainte de ivirea zorilor, în special de cârnați puși la prăjit. Îl uimi faptul că existau încă
