— Nu am încredere în Hindenburg. Și nici în Scharnagl.

Îi oferi nevestei untul și cea de-a doua chiflă.

— Vreau să spun că mâncăm ca și cum inflația ne-ar pândi după colț.

Britta luă chifla și o unse cu unt. Începu să ciugulească mai întâi, apoi mușcă cu poftă. Închise ochii și începu să mestece încet.

— Ai dreptate. Asta e incomparabil mai bună.

— Dulceață?

— Nu, mulțumesc.

Mai mușcă o dată:

— Nici eu nu am încredere în ei. Nimeni nu are. Ce poate să se întâmple cu o țară când nimeni nu are încredere în liderii ei?

— Nu-mi place să mă gândesc la asta.

Îmbrăcat cum trebuie, Berg se așeză și își trase ghetele.

— E plăcut să discut politică cu tine, Britta, dar unii mai trebuie să și muncească. Am de rezolvat un caz. Un cadavru găsit în Englischer Garten.

Britta rămase cu gura căscată.

— Vorbești serios?

— Vorbesc serios.

— Crimă?

— La această oră încă nu se știe nimic.

— Și victima?

Stinse mucul de țigară:

— Cine e, Axel?

— Nici asta nu știu.

Berg termină de legat șireturile și o sărută pe frunte:

— Ai grijă de tine, dragă. Trăim vremuri tulburi.

VP - 23

PATRU

Înfofolit în hainele calde și uscate, cu stomacul potolit de ceașca de cafea și de chiflă, Berg se simțea gata să înfrunte moartea. Până și cerul părea să

fie de partea lor deoarece pete de albastru se întrevedeau printre norii de plumb. Vântul încă mai sufla, dar pierduse din forță.

Traversând Isarul peste podul Maximilian către partea de vest a orașului, Berg o luă cu motocicleta spre dreapta pe Widenmayer Strasse, o arteră

mărginită de clădiri în stil gotic, bogat ornamentate. Fațadele colorate aduceau un plus de culoare peisajului; din cauza intemperiilor, cărămida și piatra aveau pe alocuri nuanțe de gri deschis, crem, galben pal, terracotta sau ambră, tonuri de pământ potrivite mai degrabă în însoritul Lugano decât în Münchenul plin de nori. Unele dintre aceste clădiri cu etaj erau împărțite în apartamente, dar altele erau și acum locuințe private ale vechii elite, precum și ale nouveaux riches.

În timp ce se îndrepta spre vest, spre Prinzregenten Strasse, Berg trecu pe lângă un grup de tineri îmbrăcați în cămăși negre cu cravate roșii, care mărșăluiau respectând comenzile liderului lor – comuniști, vreo douăzeci, tineri și neștiutori. Copii proști, jucându-se de-a războiul cu uniformele și cu discursurile lor, cu steagurile fluturând și cu paradele lor nesfârșite, dar făcând politichie de la o distanță sigură, departe de baia de sânge sovietică.

Berg nu-și amintea ca lupta să aibă vreun farmec. Tot ce-și amintea, de pe vremea când mărșăluia prin tranșee, îmbibat în propria urină, era groaza pe care o simțea în timp ce încerca să se ferească de gloanțele care veneau din automate și dinspre intriganții yankei.

Gura i se uscă brusc. Înghiți în sec, gândindu-se la un mic dejun cu weisswurst și o Löwenbräu la halbă. Chifla și ceașca de cafea nu-i ținuseră

prea mult de foame. Poate va mai putea înfuleca ceva în grabă după

investigația inițială…

La capătul de sud al Englischer Garten, Berg trase motocicleta lângă

bordură, opri motorul și coborî. În timp ce intra în parc pe jos, își aduse aminte că Volker nu-i precizase locul unde se petrecuse crima. Parcul avea peste nouă sute de pogoane și, cu siguranță, Berg putea acoperi o zonă mai mare mergând cu motocicleta pe alei. Totuși, alese să meargă pe jos, trăgând motocicleta după el, pentru că i se părea de neînchipuit să strice atmosfera de pace și armonie cu zgomote din lumea tehnicii.

Proiectată de Friedrich Ludwig von Sckell cu mai bine de o sută de ani în urmă, această oază de verdeață era în plină splendoare vara, când ramurile înfrunzite ale copacilor se uneau formând bolți, iar tufișurile explodau de VP - 24

culori și miresme. În anotimpul cald, Kleinhesseloher See – micul lac de lângă spațioasa grădină de vară clipocea leneș sub vâslele bărcilor și paletele hidrobicicletelor. Dar chiar și iarna, locul era liniștit, cu pârâiașele și aleile lui perfecte pentru plimbări în timpul cărora să meditezi la politica Germaniei.

În acel moment, Berg nu se gândea la soarta Patriei. Imediat după

Ceainăria Japoneză, într-o zonă de tufișuri și pietriș înconjurată de mesteceni, arțari și castani, se desfășura o activitate intensă, deși cam fără

rezultat. O duzină de polițiști cercetau locul, flecărind și fumând.

Mordwagen-ul era staționat într-o parte, pe iarbă, cu ușile larg deschise.

Profesorul Josef Kolb scotea casete din interiorul vehiculului, improvizând astfel o secție de medicină legală prevăzută cu tot felul de ustensile necesare investigațiilor: sticle, fiole, pensete, lupe, ferăstraie, substanțe chimice, foarfece, perii, mini-instrumente de măsură, șublere, precum și un aparat de fotografiat cu picior. Kolb era un om slab, cu ochi bulbucați și părul în neorânduială. Îl văzu pe Berg apropiindu-se și îi făcu semn cu mâna înmănușată. Berg parcă motocicleta, dar înainte ca el să ajungă la Kolb, Volker se ivi din mulțime, cu o expresie de nemulțumire pe față. Nu era ceva nou. Șeful își aprinse o țigară și își înălță capul. Se depărtară de grup și de Mordwagen împreună.

— Uită-te la ei. Un roi de țânțari – se agită fără niciun rost.

Volker scoase fumul pe nări:

— De câți dintre ei crezi că ai nevoie pentru investigațiile tale?

— Ce trebuie să investighez?

— O femeie sugrumată cu un ciorap. Un tânăr pe bicicletă a observat-o lângă tufișuri. A chemat un polițist din patrula pedestră, care i-a făcut imediat proces-verbal pentru că mergea cu bicicleta pe aleile parcului.

— Nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită.

— Regulile sunt reguli. Fiind foarte devreme, a sperat să treacă