FAYE KELLERMAN
PE MARGINEA
ÎNTUNERICULUI
Original: Straight into Darkness (2005)
Traducere din limba engleză:
ANA CĂTINEANU
2009
VP - 2
Scrisoare către cititorii mei
Ca un copil curios din fire ce eram, cotrobăiam adesea printre cutiile vechi ascunse în dormitorul părinților mei. Majoritatea lor conțineau fotografiile alb-negru ale familiei, inclusiv pe acelea decolorate din armata americană reprezentându-l pe chipeșul meu tată în uniformă, pe vremea când era încartiruit la Mainz și Frankfurt, în Germania. Într-una din zile am scotocit mai mult și am dat peste un pumnal, pe al cărui mâner era gravată o svastică. Atunci când l-am întrebat pe tata despre el, au ieșit la iveală câteva povești demult îngropate.
Vorbind fluent idiș, limba copilăriei sale, tata a comunicat cu supraviețuitori ai lagărelor de concentrare – uneori în calitate de traducător pentru ofițerii săi superiori – precum și cu cetățeni germani de rând care locuiau în vecinătatea lagărelor. Aceștia au pretins că n-au știut ce se întâmpla în orașul lor. „În timpul ăsta, îmi spunea el, duhoarea corpurilor arse se simțea la depărtare de câteva mile”.
Pumnalul, împreună cu o pușcă și cu un binoclu, era pradă de război.
Doar atât mi-a spus. Obținerea oricărui fel de informații de la tata a fost întotdeauna un proces extenuant și nesfârșit și, deoarece a murit la cincizeci și trei de ani, nu am aflat toate amănuntele legate de perioada când a fost soldat. Dar ceea ce mi-a relatat, îmi amintesc foarte bine.
Acum, la cei cincizeci și trei de ani ai mei, o coincidență voită, vă supun atenției romanul meu PE MARGINEA ÎNTUNERICULUI, o lucrare născută din dorința mea profundă de a stabili o legătură cu o parte ascunsă a vieții tatălui meu. Cartea aceasta, a cărei acțiune se desfășoară între cele două
războaie mondiale, în orașul care l-a dat pe ucigașul în serie absolut, este încercarea mea de a înțelege ceea ce este de neînțeles. Dar este și o călătorie personală. Probabil, dragă cititorule, pe măsură ce vei citi romanul, îți vei aminti și o poveste despre tatăl sau mama ta, despre bunicul sau bunica ta.
Te sfătuiesc să o așterni pe hârtie până nu e prea târziu.
Faye KELLERMAN
VP - 3
PROLOG
New York, 2005
Pictez pentru că mai sunt în stare să o fac. Înțepenite și noduroase, degetele mele se îndoaie doar atât cât să pot apuca pensula și să înmoi părul de mistreț în nuanțe de roșu: roșu aprins, rubin, cinabru, roz, ruginiu, purpuriu, roșu închis, vișiniu, roșu venețian – lista pare nesfârșită –
transformând paleta de lemn într-un adevărat spectru de nuanțe. Sunt cunoscut ca pictor al roșului pentru că așa văd eu lumea.
Prin 1980, la vernisajul uneia din multele mele expoziții newyorkeze, am fost întrebat de o ștrengăriță de fată ce anume voiam să transmit pictând în toată acea gamă de roșu. Expresia ei era foarte sinceră și am observat că era nespus de drăgălașă. Ochii negri ca noaptea erau umbriți de gene lungi, iar chipul de alabastru era încadrat de părul negru, drept, retezat în dreptul bărbiei. Buzele îi erau date cu ruj roșu puternic și îmi place să cred că o făcuse ca să mă onoreze pe mine. Avea puțin peste douăzeci de ani și purta o rochie neagră mulată, cu bretele subțiri încrucișate pe spatele neted, alb. Un spate fermecător care completa la fel de fermecătoarea parte din față: sânii plini care ieșeau la iveală din decolteul adânc. Ar fi putut foarte bine să fi coborât dintr-o pagină a biografiei mele: o vedeam ca pe o artistă pasionată
de Kabarett din Berlinul anilor ’20.
Dintr-odată am simțit dorința să o duc într-o cameră, să dezvelesc unul din acei sâni ademenitori și să-l sug ceasuri întregi. M-am gândit chiar să fac dragoste cu ea. Pe atunci ar fi fost cu putință – nu ușor, dar cu putință. Acum, la vârsta mea avansată, chiar cu ajutorul micilor pastile albastre, e mai înțelept să las unele lucruri în perfecta lume a imaginației.
Ce anume voiam să transmit pictând în toată acea gamă de roșu?
Mulți critici s-au aplecat asupra artei mele și au analizat-o. Toți sunt de acord că, dat fiind mediul în care m-am format – am crescut într-un oraș
măcinat de evenimente oribile, derută și moarte – n-aș putea să nu-mi exprim sufletul în culoarea sângelui. Există, apoi, cei care aseamănă roșul meu cu albastrul lui Picasso, o interpretare diferită, dacă doriți. N-ar avea importanță că maestrul era cu mulți ani mai în vârstă decât mine și că
pictase pânzele și crochiurile sale pe când eu mai eram încă în scutece. De ce să lăsăm logica să stea în calea gândirii facile? Vin apoi nonconformiștii care spun că pictez în roșu pentru că roșul este culoarea rușinii.
VP - 4
Punct ochit, punct lovit, acesta din urmă.
Când cineva se simte rușinat, devine roșu la față. Cu cât mai mare este rușinea, cu atât mai puternică e infuzia de culoare. Este rușinea generației mele, a unui popor care a acceptat genocidul drept calea cea mai rapidă spre restabilirea purității și măreției Patriei. Pictez în roșu pentru că fiii patriei mele, fiii generației mele trebuie să poarte povara rușinii și a vinovăției pentru actele de nedescris ale părinților lor. Aceasta este adevărata rușine germană.
Ah, dar asta nu e rușinea germană pe care mi-o amintesc eu. Rușinea germană a copilăriei mele era rușinea de a îndura nedreptățile adunate pe umerii noștri, ai bunului Volk, de Criminalii din Noiembrie și de atât de urâtul Tratat de la Versailles. Degradarea de a fi umiliți de liderii Republicii de la Weimar, acei prusaci buni-de-nimic care se uitau de sus la Bavaria și la toată Suddeutschland.
Trebuie să vă explic.
E foarte simplu. Germania nu a pierdut cu adevărat Marele Război. Am
„pierdut” pentru că forțele răului au conspirat împotriva noastră, afurisiții de comuniști, americanii frivoli, sârbii impetuoși, puși pe război, și, mai presus de toți, jegoșii, maleficii evrei cu nasurile lor încovoiate și rasa lor inferioară, cu cabalele lor pernicioase și conspirațiile lor de a pune stăpânire pe întreaga lume. De ce să fim noi responsabili pentru o calamitate care ar fi trebuit să fie rezolvată pe plan intern de către austrieci, pentru un dezastru care n-a fost opera noastră? Și dacă, din cauza informațiilor eronate, ați considera de fapt Germania drept o țară învinsă, mai gândiți-vă o dată. Nu bavarezii au fost cei învinși. Nicio bătălie nu s-a purtat pe pământul nostru, așa că, de ce ne-ar fi atribuite nouă pierderile? Nu, după cum vedeți, responsabilitatea și vinovăția nu aparțin Bavariei din sud, ci, dimpotrivă, nenorociților de prusaci urâți din nord și disprețuitei Republici de la Weimar, cu legile și reglementările ei rușinoase, precum și străinilor care au sfârtecat iubita noastră țară. Aceasta este rușinea de care îmi amintesc eu –
