Anul acesta, delictele împotriva proprietății erau în scădere, la fel ca și criminalitatea juvenilă. Berg avea teoria lui în legătură cu asta; era de părere că îndată ce guvernul ridicase interdicția împotriva Partidului Nazist, delincvenții își canalizaseră eforturile spre a deveni buni naziști. Până la urmă, poate că Hitler era și el bun la ceva.
Șomajul era în creștere. Din cei șapte sute de mii de locuitori ai orașului München și ai împrejurimilor, peste patruzeci de mii nu aveau de lucru.
Tulburător, într-adevăr, dar nici măcar actualul șomaj cu fluctuațiile sale nu era așa de îngrijorător ca numărul crescând de accidente rutiere mortale.
Automobilele deveneau pe zi ce trecea mijlocul de transport preferat al celor bogați și înecau străzile în fum cenușiu și nociv. Adevărate pericole, vehiculele motorizate, eliminând concurența cu mărimea și greutatea lor, VP - 15
claxonau biciclete, răsturnau căruțe și, prea adesea, oameni. Automobilele ar trebui folosite numai de angajații guvernamentali.
— Dormi în timpul serviciului, Axel?
Recunoscând vocea superiorului său, Berg deschise brusc ochii și sări în picioare.
— E de așteptat, având în vedere că ești îmbrăcat în pijama.
Hauptkommissar Martin Volker își ridică mâna stângă. Degetele mâinii drepte îi erau încleștate pe niște coli de hârtie:
— Nu e nevoie să-mi explici. De fapt, prefer să nu-mi explici și nici măcar să nu vorbești până nu îți pun eu câteva întrebări legate de această
problemă minoră.
Problema minoră era Lothar Felb. Cineva îl spălase: fața îi era curată și rozalie, chiar dacă părul mai avea urme de la baia de noroi de dimineață.
Stătea în picioare, în stânga lui Volker, cu un zâmbet afectat înflorindu-i pe buze.
În ochii de un albastru palid ai Kommissarului nu se putea citi nimic. Era îmbrăcat într-un costum închis foarte bine croit, cu cravată de mătase și cămașă cu guler scrobit; lanțul de aur al ceasornicului său de buzunar cobora din buzunarul vestei în buzunarul pantalonilor. Înalt și cu părul cărunt, Volker era un tip bine, cu alură aristocratică. Se zvonea că avea avere. Dacă era așa, nimeni nu știa de ce oare lucra în departamentul de poliție al orașului München – chiar și ca șef al Kriminalpolizei…
Expresia de pe fața tânărului delincvent îi spunea lui Berg că degeaba se trezise dis-de-dimineață.
— Tu l-ai arestat pe băiatul ăsta, Axel?
— Da, eu l-am adus.
— De ce?
— Pentru deranjarea liniștii publice, pentru vandalism, pentru distrugere intenționată a proprietății, împotrivire la arest și fugă din fața unui ofițer de poliție.
Lothar spuse:
— Nu știam că sunteți ofițer de poliție…
— Gura! i-o tăie Volker.
— Faptele sunt descrise în hârtii, domnule, declară Berg.
Citiți dosarul, totul e acolo.
— Am citit dosarul, Inspektor.
Berg înghiți în sec:
— Desigur.
Volker îi arătă hârtiile:
VP - 16
— Corectează-mă dacă greșesc, Axel, dar nu-mi amintesc să fi menționat că te-a agresat efectiv.
— Herr Kommissar, de o săptămână aruncă cu pietre în clădirea unde locuiesc.
— A spart ceva?
— Încă nu.
— Dă-mi voie să te întreb, Inspektor. Te-a atacat în mod direct? Te-a lovit? Te-a plesnit? A dat cu piciorul?
Berg își umezi buzele:
— Nu, domnule.
— Te-a amenințat în vreun fel?
— Nu mai mult decât oricare altul din partidul lui. Nu.
— Aceasta nu e o problemă politică, ci mai degrabă un delict.
— Nu, nu m-a amenințat pe mine, nu în mod serios.
