— Pe aici.

Berg era surprins. Puștiul nu opunea rezistență deloc. Avea bustul vânjos, dar brațele îi erau moi. Și scurte. Era roz la față, dar oricine ar fi avut fața roz pe o vreme atât de rece. Ochii îi erau albaștri că ai unui purceluș. Lui Berg toți i se păreau porci. Pe sub haina uzată, băiatul purta o cămașă de lucru cafenie, dintr-un material aspru, pantaloni groși de lână și cizme mai mult găuri decât piele.

Dintr-odată, tânărul nazist începu să cânte:

— „O, Germanie, măreață…”

Berg îl strânse mai tare:

— Liniște! Oamenii încă mai dorm.

Tânărul schimbă cântecul, dar nu și volumul:

— „Deutschland, Deutschland über alles…”

Berg îl lovi cu genunchiul în spate.

— Am spus liniște!

— Ai vreo problemă cu imnul Germaniei?

— Nu cu imnul, doar cu vocea ta.

Cântărindu-și posibilitățile, Berg optă pentru secția principală de poliție de pe Ett Strasse. Aceasta se afla la zece minute distanță și Berg se simțea mai în largul lui dacă-l ținea pe puști pe teren propriu. Îl împinse în față și VP - 11

începură să mărșăluiască amândoi pe trotuar prin ceață și frig, încercând să

evite numeroasele băltoace. Berg auzea cum orașul începe să se agite.

Obiecte grele – probabil lăzi cu alimente descărcate și distribuite – cădeau pe pământ la Viktualienmarkt, la câteva blocuri distanță. Berg se decise să

nu traverseze piața ca să evite privirile nedorite, mai ales din partea camarazilor tânărului huligan, care parcă se aflau peste tot zilele acestea.

— Cum te cheamă, Junge?

— Nu sunt obligat să-ți răspund.

— Mai târziu o să fii.

— Nu, te înșeli. Într-o bună zi, tu vei fi cel care va răspunde la întrebările mele.

— Ziua aceea încă nu a sosit, Junge. Cum te cheamă?

Puștiul ridică din umeri.

— Lothar.

— Lothar și mai cum?

— Lothar Felb.

— Lothar, de ce arunci cu pietre în blocul nostru? Mulți din ai tăi locuiesc acolo.

— Dar și mulți degenerați – evrei, comuniști, socialiști independenți, social-democrați, muncitori bavarezi, democrați germani, burghezi democrați, socialiști germani…

— Asta înseamnă mulți oameni, Junge – toată lumea din oraș afară de naziști.

— Exact.

Puștiul se opri din mers și își întoarse capul.

— Fă ceea ce trebuie să faci. Dar amândoi știm, Inspektor, că voi găsi pe cineva să mă înțeleagă la poliție. Mai ales când vor vedea ce ridicol ești îmbrăcat.

Deodată, Berg își dădu seama că era încă în pijama. Rușinat și furios, îl lovi pe puști cu dosul palmei peste obrazul stâng.

— Mă subestimezi, Junge.

Înainte ca puștiul să poată răspunde, Berg îl lovi și peste obrazul drept:

— Nu mai scoate o vorbă. Ești enervant.

Puștiul deschise gura, dar niciun sunet nu-i ieși din gâtlej.

Bătură amândoi restul drumului în tăcere. Berg tremura. Era ud, înfrigurat și foarte tulburat. Era mai mult adevăr decât minciună în cuvintele tânărului în cămașă cafenie.

VP - 12

DOI

Construită pe un teren care aparținuse pe vremuri unei capele augustine, Secția Centrală de Poliție de pe Ett Strasse era un labirint gotic de clădiri de piatră cu mai multe etaje, care înconjurau o curte interioară neacoperită.

Fațadele clădirilor erau prevăzute cu ferestre dispuse ca pătrățelele pe o tablă de șah. O parcelă pietruită împrejmuită cu un gard de fier era destinată

parcării vehiculelor oficiale ale poliției – motociclete, automobile și camioane. De o parte și de alta a porții de intrare în parcare se aflau doi pilaștri monumentali pe care se aflau niște lei puternici și fioroși – simbolul Bavariei. În spatele complexului erau grajdurile cu cai, mai puțini la număr acum că motocicletele le luau tot mai mult locul.

La intrarea principală a clădirii se ajungea urcând niște trepte de piatră, printre pilaștrii pătrați, ornați cu frize. Ușile erau grele și impunătoare.

Înăuntru, parterul era prevăzut cu un antreu strâmt, cu tavan înalt, unde, în spatele unui birou, se afla un ofițer în uniformă care ținea evidența celor care intrau. Tot el avea sarcina să îndrume publicul spre diferitele birouri din interior. Și să dea formulare. În Bavaria, ca, de altfel, în întreaga Germanie, existau nenumărate formulare, cel mai important fiind registrul cu adrese. Orice german care se muta dintr-un oraș în altul trebuia să

raporteze mutarea și adresa nouă autorităților în drept. Patria-mamă dorea să știe unde se aflau cetățenii ei în fiecare clipă. Nu numai că se asigura astfel ordinea în societate, dar se simplifica și procesul de recrutare, devenit ilegal prin Tratatul de la Versailles. Existau apoi formularele necesare pentru ca cetățenii să poată depune oficial plângeri și reclamații privitoare la diverse delicte.

Planul etajelor clădirii era cam același: o serie de coridoare văruite care comunicau între ele, o mulțime de uși. Parchetul din lemn de brad, decolorat și ros din cauza circulației intense, scârțâia sub picioare. În momentul în care Berg ajunse cu prizonierul său la capătul scărilor de la etajul patru, era aproape șapte dimineața. Până să termine cu toată hârțogăria și să scape de tânăr, se făcuse aproape ora opt. O parte dintre colegii săi se aflau deja la serviciu.

Deoarece Berg și colegii lui făceau parte din nou-înființata Mordkommission – Secția Omucideri – și aveau adesea de-a face cu delicte complexe, împărțeau un birou foarte bun, înalt, cu ferestre de la podea până

în tavan, care lăsau să intre o lumină puternică și foarte mult curent. Pentru a spori iluminatul electric nou instalat care împrăștia o lumină galbenă, VP - 13

plăpândă, ce pâlpâia cu fiecare curent de aer, se foloseau încă lămpi de gaz demodate. Radiatorul pufăia cu hărnicie, dar încăperea rămânea înghețată.