CINCIZECI
Roddewig căzuse pe spate, cu două găuri în piept și una în frunte.
Martin Volker era neatins.
— Ăsta-i necazul cu cei care nu au experiența luptei.
Ridică armele Kommandantului și le puse în haină.
— Nu știu să se acopere și trag ca niște fetișcane.
Berg îi puse pe membrii familiei sale pe picioare, unul după altul. Își îmbrățișă copiii. Brittei îi spuse:
VP - 342
— Du-i în dormitor și închide ușa.
O sărută pe obraji, cuprinzând-o în brațe în timp ce-i șoptea.
— Ascundeți-vă sub pat. Nu ieșiți de acolo pentru nimic în lume.
Adăugă cu voce tare:
— Duceți-vă.
— Vreau să rămân cu tine, tată, spuse Joachim.
— Nu poți rămâne cu el, replică Britta furioasă.
Berg luă în mâini fața fiului său și-l privi în ochi.
— Nu va dura mai mult de câteva minute. În plus, trebuie să ai grijă de mama și de sora ta.
Îl sărută pe frunte.
— Să ai întotdeauna grijă de mama și de sora ta.
— De ce? lacrimile șiroiau pe obrajii băiatului. Ce vrei să faci?
— Îmi pierd răbdarea, îi spuse Volker.
Britta îi înhață pe copii și dispăru în dormitor. Trecură câteva secunde, apoi Berg auzi cum mișcă mobila. Se baricadau înăuntru.
Berg se uită la Kommissar.
— De unde ați știut că era aici Kommandantul?
— Nu era greu de dedus.
Volker ținea în mână Mauser-ul lui Roddewig.
— L-am auzit pe Müller vorbind la telefon, de fapt urlând în aparat.
Probabil recepția era foarte proastă. Mă surprinzi, Axel. Nu ai observat automobilul parcat pe cealaltă parte a străzii?
— Ba da.
— Câți din vecinii tăi au un automobil?
Berg își blestemă din nou prostia.
— De câtă vreme știați despre Müller?
— Îl suspectam de o bucată de vreme. De câteva ori anul trecut l-am văzut ieșind din biroul lui Roddewig la ore târzii. Omul e un vierme. Lipsit cu desăvârșire de coloană vertebrală. Când l-am forțat puțin, mi-a spus totul.
— Müller a știut că Roddewig era criminalul înainte de după-amiaza de azi?
— Nu știu, Berg. Nu este un om sincer, deci toate declarațiile lui sunt suspecte. Niciodată n-am înțeles de ce ai vrut să lucrezi cu el.
— Îl consideram prieten.
Își puse mâinile tremurânde în buzunar.
— M-am înșelat.
— Te-ai înșelat în privința lui Müller, dar ai avut dreptate în privința lui Roddewig, viermele arogant. Aceasta va fi moartea lui Max Brummer.
O umbră de zâmbet.
