— Cum de știe un polițist atâtea despre artă și poezie?
— E o pasiune de-a mea.
— Atunci nu faci serviciul care trebuie, omule.
— După cum spuneți, trebuie să-mi plătesc cheltuielile.
— Aveți dreptate.
Îi oferi lui Berg o țigară aprinsă.
— Luați loc. Încălzesc apă pentru ceai.
— Nu vă deranjați.
— Prostii. Voiam să beau un ceai eu însumi.
Krieger dispăru în bucătărie și se întoarse câteva minute mai târziu.
Fumase țigara până la capăt și era pe cale să-și aprindă încă una.
— Tata… începu el în timp ce pufăia fum pe nas, detesta felul cum funcționa – sau nu funcționa – Academia și bineînțeles dădea vina pe Lenbach. Tata avea inimă de francez. Era bun prieten cu toți pictorii luminii
– Renoir, Monet, Degas, Seurat, Pissarro.
— Ați crescut în Franța?
— Nu, nici vorbă. Comportamentul tatălui meu era incompatibil cu căsnicia, vedeți, prea mult interes pentru prea multe femei. Mama și cu mine am fost lăsați să mocnim în ranchiună în Berlin. Apoi a izbucnit războiul franco-prusac. Prusacii l-au considerat pe tata francez, iar francezii german.
A fugit în Elveția unde a fost când francez când german, după cum bătea vântul.
Krieger izbucni într-un râs nestăpânit.
— Eu am fost înrolat și am luptat pentru Prusia. Ironia sorții… am fost capturat de francezi… probabil singurul lor prizonier. M-au lăsat să
putrezesc într-unul din mizerabilele turnuri ale Bastiliei. Hrana mea consta din sfeclă stricată și apă infectă. Am contractat holeră și am fost gata să mor în două ocazii. Cumva am reușit să supraviețuiesc. Tata a aflat de încarcerarea mea și a reușit să fabrice niște ștampile oficiale franceze și să
falsifice niște hârtii. A fost destul de ușor pentru el, era un mare artist, de fapt.
VP - 300
Alte râsete.
— Dragul de tata. M-a salvat sub identitate falsă, ascuns sub mantia nopții. Desigur, pe atunci prusacii anihilaseră complet armata lui Louis Napoleon. Am fost eliberat și dus înapoi în Prusia.
— Și ce v-a adus la München?
— Vă spun imediat!
Krieger plecă și se întoarse imediat cu o tavă pe care se aflau două pahare cu ceai de culoarea bronzului, felii de lămâie și cubulețe de zahăr. Așeză tava pe sofa, apoi puse un cubuleț de zahăr între dinți și sorbi din ceai.
— Ah… singurul lucru care mă întrerupe din fumat. Luați loc.
Berg se uită la scaun, la mormanul de cărți care-l acopereau.
— Puneți-le oriunde, îi spuse Krieger.
Berg așeză tomurile pe podea, luă paharul cu ceai și sorbi apoi din lichidul aburind. Apoi se așeză.
— Mulțumesc. Pică bine.
— Da, e cam răcoare aici. Nu reușesc să fac să meargă radiatorul… e fie prea cald, fie prea rece. Cred că e curentul de aer care vine dinspre Bach.
— E o priveliște frumoasă.
— Vederea e minunată. Mirosul pe timpul verii mai puțin. Ei bine, vara, Veneția duhnește și ea.
Mai luă o înghițitură sănătoasă de ceai.
— Ce m-a adus la München? Ei bine, prietene, aceasta e o poveste lungă și întortocheată cu multe opriri pe parcurs: Paris, Roma, Veneția, Salzburg, Praga… oh, femeile acelea din Boemia. La începutul secolului, Münchenul era un oraș cultural vibrant, în avangarda artei și literaturii, cu spirit și locuitori liberali. În mintea mea, venisem la München numai temporar, dar mărturisesc în secret că mi-era dor. Mi-era dor de limba și de cultura germană. Oprirea temporară a durat treizeci și cinci de ani.
— Ce v-a convins să rămâneți?
— Circumstanțele. Când a izbucnit Marele Război, nu m-am mai putut întoarce în Franța. Nu-i simpatizau pe germani, zise Krieger rânjind. Nu mă
deranja. Toți tinerii aceia îmbarcați spre Belgia. Fiind mai în vârstă, m-am bucurat să ofer consolare nefericitelor femei rămase singure.
Făcu cu ochiul spre Berg.
