— Eram foarte discret și foarte bun, ceea ce m-a făcut popular în rândul celor care-mi doreau compania.
Mai aprinse o țigară.
— Ah, ce bine că am scăpat de rația de tutun.
Berg încuviință.
— Sunteți în München de treizeci și cinci de ani?
VP - 301
— Mi-e rușine s-o recunosc, Herr Inspektor, dar da, sunt aici de treizeci și cinci de ani.
O altă sorbitură de ceai, un alt fum de țigară.
— Tata se răsucește în mormânt, fără îndoială. Era mai mult decât sigur că voi ajunge la Paris, așa cum făcuse el. Desigur Parisul e splendid, minunat, un oraș incomparabil. Iubesc Parisul! Se aplecă înainte și șopti cu aer conspirativ: Doar că-i detest pe francezi. Desigur, e greu să-i condamnăm pe francezi fiindcă îi urăsc pe germani… tot dezastrul pe care l-am produs pe pământul lor!
— Vinovat pentru asta e Schlieffen.
— Schlieffen a creat planul, da, dar guvernul german a fost cel care l-a pus în practică… grație acelor mizerabili de austrieci care ne-au implicat în treburile lor interne. Vremurile de acum sunt derutante deoarece se pare că
încă un austriac e pe cale să ne îndrume spre o mare gaură neagră.
— Eu sper că nu.
Krieger oftă, dând din cap.
— Am trăit o viață lungă. Am o presimțire cu privire la acest om. Austria a fost mereu piaza rea a existenței noastre. Fie un membru al monarhiei e asasinat, fie ne exportă maniacii lor. De aceea austriacul Freud a inventat complexul de inferioritate – a vorbit din proprie experiență.
Îl privi pe Berg.
— Încă nu ați spus de ce sunteți aici.
— Ați locuit în clădirea aceasta în ultimii treizeci și cinci de ani?
— Da.
— Atunci poate vă aduceți aminte de o familie – numele lor era Schick.
Locuiau la 3B.
Deoarece ochii lui Krieger rămaseră inexpresivi, Berg spuse:
— Îmi dau seama că a fost demult. Aveau un băiețel pe nume Rupert…
— Ah, da, da, desigur. Della, nu?
Berg abia de-și reținu emoția.
— Da, Della…
— Frumoasă femeie.
Deoarece Krieger rămase tăcut, Berg zise:
— Ce altceva îmi puteți spune despre ea?
Krieger părea adâncit în gânduri.
— O femeie foarte tristă, Inspektor. Ca o pasăre în colivie, deloc potrivită
cu cei patru pereți ai căminului.
— În ce fel?
Bătrânul tăcu, ațintindu-și ochii asupra unor fotografii făcute demult.
VP - 302
— Ei bine… îmi amintesc de băiețel. Adesea îl lua la plimbare. Deseori dădeam de ea în parc. Era acolo… stând pe bancă, plângând, cu umerii săltând în sus și-n jos. Bineînțeles plânsul ei îl făcea și pe băiat să plângă.
Adesea era atât de abătută încât nici nu-l lua pe băiat în brațe să-l liniștească. Sărmana fată nu avea pe nimeni cu care să vorbească. Din când în când o invitam la mine la un ceai, dar ea nu voia să stea mult. Prezența ei în apartamentul meu ar fi iscat prea multe bârfe. Nu că vecinilor le-ar fi trebuit vreun motiv ca să scormonească în gunoi. N-au îndrăznit niciodată să
o acuze pe față. Dar o vorbeau pe la spate.
— Ce spuneau?
Krieg își flutură mâna în vânt.
