— Mama nu a intrat niciodată în detalii, iar eu nu am întrebat.
Abia acum înregistră Berg ceea ce tocmai auzise.
— Rupert e mort?
— S-ar putea spune că a fost pedeapsa lui Dumnezeu, bolborosi repede Hannah. Ce răutate am spus. Dumnezeu are milă și iartă.
Berg era prea șocat să răspundă. În tot acest răstimp, a fost în căutarea unui om mort!
O mulțime de întrebări noi îi năvăliră în minte: Cine era Robert Schick din cartea de vizită găsită la Anna Gross? Cine era bărbatul din schița de portret, cel identificat de cântărețul din balalaică drept rus? Cine era acel misterios Robert Hurlbutt din Harvard? Dacă nu era Robert Schick, era oare Schoennacht sau Putzi? Sau era Robert Schick pur și simplu o altă persoană?
Ce îi scăpa oare?
Și atunci își dădu seama.
— A avut… Trase aer în piept și începu din nou: A mai avut Della și alți copii?
Hannah păru să se gândească.
— Știți ceva? clătină încetișor din cap.
— Îmi amintesc că mama mi-a spus că Della a adoptat un orfan imediat după moartea lui Rupert… un adolescent al căror părinți muriseră în timpul revoluției bolșevice.
— Deci a mai existat încă un copil.
— Presupun că da. Am auzit de la mama că în cele din urmă Della s-a cumințit și s-a adaptat vieții de cuplu. Poate fiindcă îl pierduse pe Rupert.
Poate din pricina dificultăților regimului sovietic. Poate se gândea la copilul pe care l-a abandonat și s-a hotărât să facă ceva nobil. Sau… așa a vrut mama să creadă.
— Vă amintiți cumva numele băiatului adoptat?
— Da, îmi amintesc. Era Rodion. Un nume rusesc frumos – mi s-a spus.
— Rodion, repetă Berg mai mult pentru sine.
— Îmi amintesc deoarece m-am gândit că era o coincidență. Toți copiii surorii mele aveau nume care încep cu litera R, până și cel adoptat!
PATRUZECI ȘI ȘAPTE
Berg scutură perna și o așeză la spatele lui Müller, ajutându-l să se ridice în patul de spital. Georg spuse:
— Dacă trec cu bine de examenul medical, mâine ies din spital.
VP - 320
— Sunt sigur că te bucuri de asta.
— E cu două tăișuri, Axel. Călugărițele sunt niște tirani, dar la fel e și Karen.
— Cred totuși că un tiran pe care-l cunoști e de preferat unuia pe care nu-l cunoști.
— Nu-s prea sigur de asta. Ai văzut-o pe Karen când e furioasă.
Berg îi dădu un pahar cu apă.
— E bine că ești pe drumul cel bun. O să fie și mai bine să te văd pe picioare.
Georg își așeză mâna pe piciorul în ghips.
— Cu siguranță va fi bine să plec din locul ăsta.
— Absolut.
Berg se uită la tavan.
— Am fost să-l vizitez pe Ulrich.
— Poate fi vizitat?
— Câteva minute, din când în când. Nu mai are plămânul artificial.
— Ce veste minunată!
— Da, doctorii spun că e spre bine. Berg zâmbi.
— Azi m-a recunoscut… de fapt chiar a bâguit Axel.
— Ah, dar asta-i minunat!
