Laurei încă nu-i venea să creadă că Ted și Blaine erau frați. Oare ce loc ocupa acea piesă în puzzle?
— Marcus, o să închid. Aș da de bănuit dacă nu mă întorc curând. Îți trimit coordonatele într-un mesaj.
— Bine. Laura, te rog, ai grijă. E posibil ca Ted să mai fi ucis și alți oameni în afară de profesor și iubita fratelui său. Bob crede că a comis și alte asasinate.
Laura nu răspunse.
— Vreau să-mi promiți că vei avea grijă.
— Voi avea! La revedere!
Laura închise și continuă să țină telefonul la ureche. Surpriza și emoția făcură loc fricii, iar acum percepea imaginea fabricii ca pe o amenințare.
Abia dacă îl cunoștea pe Lee Stillwell, un paznic care nici măcar nu lucra în pavilionul condus de ea, și totuși simțea nevoia de a fi însoțită și protejată.
Activă GPS-ul telefonului mobil și-i trimise coordonatele lui Marcus.
Asta nu era tot.
Intră în fabrică repetând în minte tot ce știa despre caz. Era impresionată
de ceea ce-i spusese Marcus la telefon; începea să vadă dincolo de toate aspectele și să înțeleagă firele invizibile care-l conduseseră pe Ted în tot VP - 241
acest timp. Întrebarea vitală era cât de multe știa Ted în acel moment. Laura traversă zona destinată birourilor și se opri în același loc în care o făcuse și Ted în urmă cu câteva minute, uitându-se spre aceeași ușă laterală. De ce avea lacăt o ușă interioară? Fără să stea pe gânduri, se apropie de ușă și încercă toate cheile până când reuși s-o deschidă. Încăperea era un birou mobilat și dezordonat, încercă întrerupătorul, însă fără succes. Activă
lanterna de la telefonul mobil și exploră. Înăuntru văzu un birou de lemn, un fotoliu ponosit și mai multe dulapuri. În ciuda mizeriei și a stării avansate de degradare, era evident că acel birou fusese vizitat în mod frecvent. Laura se apropie de birou și deschise sertarele cu ușurință deși crezuse contrariul.
În sertar se găseau o serie de dosare din carton pe care nu îndrăzni să le atingă. Deschise celălalt sertar, din stânga, și dădu de alte dosare. Știa ce conțineau… era sigură.
Scoase primul dosar și-l deschise. Avea câteva foi și începu să le răsfoiască cu o mână în timp ce ținea telefonul mobil în cealaltă. Nu se înșelă. Ceea ce avea în față erau tăieturi din ziare cu asasinarea unei femei pe nume Elizabeth Garth.
I se tăiase gâtul.
Fără să vrea, citi câteva fragmente din articole.
Apoi se uită pe celelalte dosare, zece în total.
Numai femei.
Asta nu e tot.
20.
În prezent
Nu trecuseră nici măcar cinci minute de când Laura plecase, și deja Lee se simțea stânjenit. McKay îl privea cu un zâmbet calm și enigmatic.
— Ce reprezintă locul ăsta? întrebă paznicul.
Ted se uită în jur ca și cum ar fi căutat răspunsul în aer.
— Un fel de refugiu, bănuiesc. Un loc unde te retragi.
Lee nu era surprins. La Lavender auzise povești mult mai ciudate decât cele ale unui tip bogat, căruia îi plăcea să-și petreacă timpul într-o fabrică
părăsită.
— Înseamnă că ți-ai amintit, spuse Lee, deși nu era prea încântat. Când se întoarce doctorița, o să putem pleca în sfârșit de aici.
— Nu cred că se va întoarce.
VP - 242
Lee îl privi cu atenție.
— Nu cred că se va întoarce curând, continuă Ted. Părea să aibă o urgență
destul de serioasă.
— Abia dacă a apucat să spună câte ceva înainte de a ieși.
— E posibil.
Ted se sprijini de o masă din oțel. Pe ea se găseau câteva bucăți de metal oxidat, cutii cu vopsea și diverse lucruri. Lee nu lăsă garda jos, deși mâinile lui Ted erau încătușate. Tipul era în stare să anunțe pe cineva de-afară
pentru a-l ajuta să evadeze. Deși doctorița Hill avea încredere în el, Lee era de părere că se purta foarte ciudat.
— Înainte să fiu internat în Lavender, aveam de gând să mă sinucid.
