VP - 5

Se îndreptă enervat peste putință spre ușa biroului; băgă cheia în broască

și deschise. Se simți din nou cuprins de furie când văzu biletul lipit de partea cealaltă a ușii, puțin mai sus de nivelul capului său. Era un semnal de alarmă

pentru Holly. „Iubito, am lăsat o copie a cheii pe frigider. Nu intra cu fetele!

Te iubesc”. Părea un act de cruzime, dar Ted cântărise totul cu grijă. Nu voia ca vreuna dintre fiicele lui să-l găsească întins în spatele biroului cu o gaură

în cap. Pe de altă parte, să moară la el în birou era cât se poate de logic. Se gândise în mod serios și la alte variante, cum ar fi să se arunce în râu sau să

facă o călătorie cât mai departe și să se lase călcat de tren, dar știa că pentru ele lipsa de certitudine era cu mult mai rea. În special pentru Holly. Ea avea nevoie să vadă cu propriii ochi, să fie sigură. Avea nevoie de… impact. Era tânără și frumoasă, avea să-și refacă viața. Avea să răzbească.

Se auziră niște bufnituri.

— Vin acum! strigă Ted.

Loviturile încetară.

Deschide ușa! E ultima ta scăpare.

Putea să vadă silueta vizitatorului în spatele ferestruicii de lângă ușă.

Traversă salonul încet, aproape sfidător. Din nou observa totul așa cum o făcuse cu cheia de la birou, cu câteva clipe înainte. Văzu televizorul imens, masa pentru cincisprezece invitați, carafele de porțelan. În felul său, își luase rămas-bun de la fiecare obiect de pe lume. Și totuși se afla acolo din nou, bătrânul și dragul de Teddy, rătăcind prin propriul său salon asemenea unei fantome.

Se opri. Oare aceasta era versiunea lui de la capătul tunelului?

O clipă simți nevoia smintită de a se întoarce în camera sa de lucru ca să

verifice dacă în spatele biroului își vedea propriul corp cu mâinile și picioarele desfăcute. Întinse un braț și își trecu degetele peste speteaza canapelei. Simți atingerea rece a pielii; prea reală ca să fie fructul imaginației sale, se gândi. Dar cum putea fi sigur?

Deschise ușa și, văzându-l pe tânăr în prag, înțelese cum acesta supraviețuia ca agent de vânzări, în ciuda felului său de a se purta. Avea în jur de douăzeci și cinci de ani, purta niște pantaloni albi impecabili, cu o curea din piele de șarpe și un pulover în dungi orizontale de toate culorile.

Părea mai degrabă un jucător de golf decât un vânzător, chiar dacă în mâna dreaptă ținea o servietă jerpelită din piele care nu se potrivea cu hainele.

Purta plete blonde până la umeri, avea ochi albaștri și un zâmbet nerușinat care nu era cu nimic mai prejos decât cel al lui Joe Black. Ted și-o imagină pe Holly, sau pe oricare altă femeie din cartier, cumpărând de la domnul acela orice fleac pe care el ar fi vrut să-l vândă.

— Orice ați avea de oferit, nu mă interesează, spuse Ted.

VP - 6

Zâmbetul deveni și mai larg.

— Vai, din păcate n-am venit să vă vând nimic, spuse ca și cum ar fi fost lucrul cel mai stupid din lume.

Ted aruncă o privire peste umărul vizitatorului. Nicio mașină nu era oprită lângă trotuar, și nici pe Sullivan Boulevard. Nu era atât de cald în după-amiaza aceea, dar mersul pe jos prin soare atâta drum ar fi trebuit să

lase o urmă de oboseală pe chipul acelui tânăr de o frumusețe insolentă. În plus, de ce să fi parcat atât de departe?

— Nu vă speriați, spuse tânărul de parcă ar fi putut să-i citească

gândurile. Asociatul meu m-a lăsat aici la poartă, ca să nu trezesc bănuieli prin cartier.

Faptul că menționase un complice nu-l impresionă pe Ted. Să moară

atacat de hoți era mai convenabil decât să-și tragă un glonț în cap.

— Sunt ocupat. Trebuie să plecați.

Ted dădu să închidă ușa, dar bărbatul întinse mâna și îl opri. Nu era un gest neapărat ostil. Ochii îi străluceau imploratori.

— Numele meu este Justin Lynch, domnule McKay. Dacă îmi…

— De unde știți cum mă cheamă?

— Dacă-mi dați voie să intru și să vorbesc cu dumneavoastră zece minute, o să vă explic.

Urmă o clipă de așteptare. Ted nu avea să-i permită acelui bărbat să intre în casă, asta era clar. Dar trebuia să admită că prezența acestuia îi trezea o oarecare curiozitate. În cele din urmă, prevala rațiunea.

— Îmi pare rău. Nu e un moment potrivit.

— Vă înșelați, e momen…

Ted închise ușa. Ultimele cuvinte ale lui Lynch ajunseră mai stinse de după ușă, dar se auziră perfect. „E momentul ideal”. Ted continua să stea în fața ușii ascultând, ca și cum ar fi știut că mai urma ceva.

Și exact așa se întâmplă. Lynch vorbi mai tare ca să se facă și mai bine auzit.

— Știu ce-aveți de gând să faceți cu pistolul de nouă milimetri pe care lați lăsat în birou. Vă promit că n-am să vă descurajez s-o faceți.

Ted deschise ușa.

VP - 7

2.

Ted își planificase minuțios sinuciderea. Nu era o decizie de ultimă oră, impulsivă și plină de imperfecțiuni. Nu avea să fie unul din cei care planifică

cu stângăcie lucrurile doar ca să atragă atenția celorlalți. Sau așa crezuse el.

Căci dacă fusese atât de grijuliu cu fiecare amănunt, cum de aflase Lynch?

Vizitatorul cu zâmbet larg și trăsături perfecte fusese cât se poate de exact în ceea ce privește calibrul armei și locul în care o lăsase Ted. Chiar dacă era rezonabilă presupunerea că poate Ted avea să-și pună capăt zilelor în birou, părea o ipoteză riscantă, or Lynch o lansase fără ezitare.

Stăteau așezați fiecare la câte un capăt al mesei. Pe Ted îl cuprinse o veche senzație bine cunoscută: frisonul pe care ți-l dă adrenalina și care este urmat de o acuitate a gândirii ce te ajută să fii în avantaj față de adversarul pe care îl ai dinaintea ta. Trecuseră ani de când nu mai jucase șah, dar senzația era de neuitat. Și era atât de plăcută!

— Așadar, Travis ți-a cerut să mă spionezi, spuse.

Lynch, care pusese servieta din piele pe masă și părea dispus s-o deschidă, se opri oarecum consternat.