Lumina care pătrundea prin geam îi permise lui Ted să înainteze prin cameră fără teama că ar putea să dea peste ceva. Strânse cuțitul de plăsele, și dădu să-l ridice când…
— Dacă miști, îți zbor creierii!
Vocea veni din spatele lui. Țeava unui pistol se sprijinea în ceafa sa, în timp ce lumina artificială îl orbea. Când reuși să se obișnuiască, văzu cum Blaine, întins pe pat, era de fapt o pernă.
Asta e șansa ta. Întoarce-te și înfige cuțitul în el! Dacă-ți trage un glonț în cap, ai ce ți-ai dorit, nu? Pe creierul tău n-o să-l intereseze prea mult care glonț îl face praf…
În buzunarul de la pantalon avea biletul de pe birou.
E ULTIMA TA SCĂPARE.
— Dă drumul la cuțit, spuse Blaine. Foarte bine. Nu te întoarce și ridică
mâinile!
Părea chiar un dialog à la Hollywood.
Ted nu era nervos. Faptul că Blaine nu trăsese spunea multe despre toate îndoielile acestuia. Poate că se întreba cine era cel care încercase să-l omoare. Știa în plus că nu-i trebuia deloc un cadavru în casă, ca să nu mai amintim de faptul că împușcătura putea atrage atenția vecinilor. Ted se VP - 18
minună de câte gânduri îi puteau trece prin cap atât de firesc. Se simțea ca un super erou. Iar în vârtejul acelor raționamente logice înțelese că nu avea chef să moară de mâna acelui individ. I se părea vulgar să fie tocmai Blaine; acum, că era ținta pistolului din spate, și lipsit de apărare, pricepea în sfârșit.
Una era să accepți condițiile lui Lynch și să mori de mâna unui necunoscut pentru ca, poate, durerea familiei să fie atenuată. Și alta era să fie Blaine!?
Poate că era doar instinctul de supraviețuire. Poate.
— Nu-i așa că m-ai văzut? întrebă Ted cu voce tare. Când ai intrat în cameră ca să vorbești la telefon… m-ai văzut.
— Cine te-a trimis?
— De ce crezi că m-a trimis cineva?
— Dacă nu te-a trimis nimeni, spune-mi, și viața ta se termină în clipa asta. Dacă-mi spui, o să trăiești încă un pic. Oricum, viu de-aici nu ieși.
— Nu e o înțelegere tocmai convenabilă pentru mine.
Ted dădu să se răsucească, foarte încet.
— Ți-am zis să nu te întorci!
Ted se opri.
— Iartă-mă, dar trebuie să-mi vezi chipul. Noi doi ne cunoaștem.
O clipă de îndoială.
— Nu-ți recunosc vocea.
— Știu. Imediat ce-o să-mi vezi chipul o să înțelegi. Crede-mă!
Îl prinsese, ca pe un pește care mușcase din momeală. Mai trebuia doar să-l scoată din apă. Blaine era intrigat, aștepta să-i vadă chipul lui Ted, bătându-și capul să elucideze o problemă fără soluție.
— Bine, spuse Blaine. Întoarce-te! încet! Și fără să lași mâinile jos.
Ted începu să se miște, foarte încet. Calculă momentul precis în care brațele sale pe jumătate ridicate aveau să ajungă paralele. Un truc simplu.
Blaine avea privirea ațintită asupra capului lui Ted, care se învârtea voit mai încet decât restul corpului. Pentru o fracțiune de secundă, Ted reuși să-și lase fața să fie văzută și, în același timp, să-și coboare pe ascuns mâna care nu se afla în raza vizuală a lui Blaine și s-o bage în haină unde avea Browningul. Blaine își dădu seama de gest când Ted tocmai se întorcea cu arma la înălțimea pieptului și trăgea, totul într-o singură mișcare fără nicio tresărire. Fusese o împușcătură complicată, cu mâna îndoită, și de la o înălțime incomodă, dar chiar și-așa îl nimeri pe Blaine în mijlocul frunții.
Zgomotul sparse liniștea nopții. „Glonțul acesta îmi era rezervat mie”, se gândi Ted în timp ce Blaine se prăbușea ca o marionetă.
În buzunar avea fotografia Amandei Herdman. O așeză pe pieptul lui Blaine.
VP - 19
Ted rămase în picioare fără să-și ia privirea de la trupul căzut; Blaine nu muri imediat, se zbătu câteva secunde până ce rămase nemișcat.
Un zgomot în salon îl făcu să intre în alertă. Nu putea fi sigur ce auzise exact; poate că era zgomotul unui scaun târât pe podea. Băgă Browningul în haină și luă în mână cuțitul. Merse pe coridor până la balustradă și se aplecă
cu grijă ca să privească în jos spre salon. Ceea ce văzu îl impresionă în așa măsură, încât renunță la actul reflex de a se ascunde. În mijlocul salonului se afla un bărbat în picioare, era negru, foarte slab, purta un pantalon gri și un halat de laborator. Se uita la Ted ca și cum ar fi știut că în clipa aceea se aplecase să privească. Zâmbea într-un mod care te înfiora.
— Bună, Ted, spuse pe un ton grav.
Îi arătă o palmă rozalie în semn de salut.
Faptul că-i știa numele nu-l surprinse prea tare. În ultimul timp, asta părea a fi regula tuturor necunoscuților.
Ted coborî scara fără să-și ia ochii de la el.
— Lucrați pentru ei? spuse când ajunse jos.
