— Așa e. Pe toată durata acelor ani, tata mă ducea cu mașina până acasă

la Miller, la mai bine de o oră de mers. Stăteam trei ore cu Miller, și timpul parcă zbura. Pentru că era vânzător ambulant, tata profita de timp ca să

lucreze prin zonă. Lucrurile acasă nu erau chiar simple; demența mamei mele era din ce în ce mai acută, iar certurile dintre ei deveneau insuportabile pentru mine. Windsor Locks reprezenta o formă de evadare, în mai multe sensuri.

— Ce s-a întâmplat cu Miller?

— Miller trebuie că avea vreo șaptezeci de ani când l-am cunoscut, poate unu, doi mai puțin. Adică opt ani mai târziu avea în jur de optzeci de ani. Eu aveam cincisprezece, iar șahul era singurul lucru care reușea să domolească

spiritul meu rebel. În afara garajului lui Miller devenisem un adolescent impulsiv și agresiv. Nu știu cât timp aș fi putut continua astfel, căci chiar mă

transformam în două ființe diferite. Eram un tânăr intolerant care își ura părinții și care aproape că nu vorbea cu tatăl său, cu tot felul de probleme la școală și contestatar, dar eram și băiatul care continua să se bucure de după-amiezile cu Miller, ascultând poveștile lui și analizând partide de șah.

Ted făcu o pauză. Nici măcar lui Holly nu-i vorbise atâta despre Miller, și cu atât mai puțin să-i povestească ceea ce era pe punctul de a mărturisi.

Înghiți în sec.

— În ziua în care a murit Miller, eu eram la el. O dată sau de două ori pe lună jucam amândoi partide, care în cele din urmă deveniseră destul de asemănătoare. Era rândul său. El stătea mereu în aceeași poziție când se gândea, coatele pe masă și bărbia sprijinită pe pumnii strânși. Eu îmi țineam de obicei mâinile sub masă, aplecat înainte. Și așa stăteam când, deodată, Miller s-a prăbușit peste tabla de șah. Mâinile i s-au răsfirat, iar capul i-a căzut ca o minge de oțel, împrăștiind piesele. M-am speriat îngrozitor. Miller era văduv, avea un fiu care îl vizita din când în când, dar în momentul acela eram singuri acasă. Eram atât de surescitat, încât nici măcar nu mi-a dat prin cap să mă apropii, să-l scutur ca să-l fac să reacționeze, și să văd ce i s-a întâmplat. Știu că acest lucru n-ar fi schimbat cu nimic lucrurile, pentru că

Miller murise de un atac fulminant. Am rămas o bună bucată de timp ca paralizat, în picioare lângă masă, respirând agitat… în cele din urmă, am ieșit din garaj alergând după ajutor. M-aș fi putut duce acasă la oricare vecin, dar nu știu din ce motiv stupid m-am gândit că trebuia să-l caut pe tata.

Mustangul său nu se afla pe drum, așa cum știam, și am luat-o aiurea. Am VP - 29

ajuns la colțul străzii, am luat-o în mod arbitrar la dreapta alergând fără să

mă opresc… și întâmplarea a vrut să pot vedea mașina de la distanță, la vreo două sute de metri de unde mă aflam, parcată în fața unei case oarecare.

Tata probabil că se afla înăuntru vânzând enciclopedii sau cursurile lui la distanță sau cine știe ce vindea el în momentul acela. Poți să-ți imaginezi restul, Laura?

— Cred că da.

— Când am intrat în casa aceea, am înțeles că tata nu mă adusese în toți acei ani până la Miller ca să mă perfecționez în șah, și nici ca să scape de mama. Cel puțin, nu complet. Femeia care locuia în casa aceea fusese prima sa logodnică; tata a încercat să-mi explice mai târziu.

— Ce-ai văzut în casa aceea, Ted?

— Ei se aflau în dormitor. Nu i-am văzut. Dar i-am auzit. Am rămas tăcut în salon, așezat într-un scaun în fața televizorului stins. Le ascultam râsetele.

Mă gândeam la Miller, prăbușit în garajul casei sale, și mi-a trecut prin cap un gând îngrozitor, mi-amintesc perfect. Mi-am dorit să fiu mort, căci dacă

nu era așa, eu oricum nu mă mai puteam întoarce în orașul acela. Și, în plus, vina avea să fie a tatălui meu. Iar în momentul acela, voiam doar să-l urăsc.

Târâitul telefonului ne făcu să tresărim. Niciodată n-o întrerupeau pe Laura în mijlocul unei sesiuni de terapie.

— Iartă-mă, Ted. Trebuie să răspund la apelul ăsta.

Se ridică și se îndreptă spre birou.

Ted încuviință din cap.

Laura ascultă preț de o clipă, Ted zări tensiunea din trăsăturile ei, dar curând Laura se relaxă și zâmbi.

— Da, sigur că da. Nu e nicio problemă. Bazează-te pe faptul că ai aprobarea mea.

Închise.

— Băiatul meu de la boy scouts, îi explică lui Ted. A uitat să-mi dea să

semnez o autorizație specială pentru o excursie și au avut delicatețea de a mă suna.

Laura se așeză din nou.

— Îmi cer iertare că te-am întrerupt, Ted, se scuză ea din nou.

— Nu-ți face probleme. Nu mai sunt multe de spus. N-am mai vorbit niciodată cu tata despre asta. A continuat să lipsească de-acasă cât de des a putut, iar eu rămâneam acasă urându-l și certându-mă cu mama. Au divorțat, iar eu am renunțat la șah pentru totdeauna.

VP - 30

7.

Ted îngenunche în spatele unor tufișuri. Tocmai traversase pe jos o pădure plină de țânțari, mergând mai mult de un kilometru. Scutură din cap și se concentra să vadă ce se afla de partea cealaltă.

O melodie șuierată se amesteca cu ciripitul păsărilor. Văzu un lac și o barcă cu un singur ocupant: Wendell aștepta răbdător ca soarta dorită să se împlinească. Ținea în mână o undiță, absolut liniștit.

Ted strivi un țânțar cu o bătaie surdă din palme și se așeză, cu spatele spre lac, scrutând împrejurimile. Și atunci o văzu, strălucitoare, sub secerile de lumină care se filtrau printre pini, forma de neconfundat a unei potcoave.

Se afla la doar câțiva metri și nici măcar nu se sculă ca să ajungă până la ea; se târî și o luă cu amândouă mâinile, minunându-se cât de asemănătoare era cu cea pe care o avea Miller agățată la el acasă (în adâncul sufletului, știa că

aceea era potcoava lui Miller).

Ce căuta potcoava aceea acolo? Se uită o bună bucată de timp la ea și apoi o puse în buzunarul pantalonului.

La capătul drumului se afla casa de vacanță a lui Wendell, o suprapunere modernă de panouri de beton, cu ferestre mari. Într-o parte era un ponton din lemn ce se întindea dincolo de malul râului, și care venea dinspre un dig îngust de câțiva metri. Ted își cântări opțiunile. Imediat ce Wendell ar fi dat drept încheiată sesiunea de pescuit, în mod cert avea să tragă barca lângă

acel dig și să traverseze pontonul până la el acasă. Să-l aștepte înăuntru părea cel mai firesc. Cel puțin acolo așteptarea ar fi fost mai plăcută, fără să

fie asediat de țânțari. Strânse repede din pumn și își privi mâna cu o anumită

satisfacție. Când deschise pumnul nu văzu nimic. Merse liniștit pe cărarea privată. Pe măsură ce se apropia de construcția modernă, aceasta părea că

devine și mai mare. Mașina parcată în fața casei, neagră, model sportiv, se dovedea a fi un Lamborghini decapotabil cu două locuri. Ted nu putu să

reziste tentației de a se apropia, ca să se uite cu atenție. Aceea era mașina visurilor sale; începea să-i cadă bine Wendell. Când se aplecă să privească și în interior, haina pe care o purta se deschise sub greutatea Browningului, iar acest lucru îi aminti de gravitatea a ceea ce era pe punctul de a face. Își adună haina pe lângă corp fără să închidă nasturii – căldura era insuportabilă, dar se simțea mai sigur cu arma în mână – și se ridică exact în momentul în care zări ceva reflectat în oglindă. Mai întâi se gândi că era vorba despre o luminiță pe bordul mașinii, deși când își schimbă poziția înțelese că era vorba de un reflex în geam. Se întoarse și observă un stâlp de iluminat pe jumătate ascuns printre arbori. În vârful său, o cameră de VP - 31

supraveghere fixa exact locul în care se afla el. O luminiță roșie se aprindea și se stingea. Ted simți un frison. Mapa lui Lynch cu detaliile casei nu conținea nicio informație cu privire la un sistem de supraveghere, și nici Lynch nu-i precizase nimic în legătură cu asta. Nu părea tipul de amănunt care să le poată scăpa lor.

În timp ce lumina roșie continua să clipească, Ted se întrebă dacă se găsea oare cineva de partea cealaltă a acelei camere video sau dacă era vorba de un sistem închis de supraveghere. Dacă era vorba despre acesta din urmă, Lynch nu se deranjase să-i vorbească despre asta. Lynch și oamenii săi aveau să elimine înregistrările, firește. Își luă privirea de la camera de supraveghere, cu o oarecare ușurare.

Se îndreptă spre ușa de la intrare, care bineînțeles că era deschisă. Un covor dreptunghiular, poate adus din India, îl invită să facă primii pași.