acela era piciorul soției sale. Degetele erau ca niște cireșe umflate și sângerânde, iar tăietura imperfectă de sub genunchi, un mănunchi zdrențuit de tendoane și oase frânte. Dar oricum, știa. Nu era nevoie de o aluniță sau de un semn distinctiv. Mângâiase piciorul acela, îl sărutase și dezbrăcase de VP - 21
ciorap de nenumărate ori; l-ar fi recunoscut oriunde, chiar și în vis.
Nenorocitul de opusum mușca din piciorul lui Holly! Ted lovi geamul cu palma deschisă. Oposumul întoarse capul imediat, rămase privind la silueta de după geam, dar nu părea că se simte amenințat. Un cerc vinețiu îi înconjura beregata ca un machiaj grotesc. După ce-și potoli curiozitatea, continuă să muște din picior. Ted lovi din nou în geam; dar de data asta animalul nu tresări.
Atunci Ted auzi oceanul. Atlanticul se afla la mai mulți kilometri de casă, dar nici lucrul acesta nu avea nicio importanță. Întinse brațul și apăsă pe întrerupătorul de lumină de-afară, iar felinarele din grădină îi destăinuim că
oceanul se afla chiar la el în grădină. Dealul lin, împădurit, de care obișnuia să se bucure în fiecare dimineață când citea suplimentul de afaceri, fusese înlocuit de apa hohotitoare de râsete spumoase. Pe țărmul de nisip și mușcate se afla Holly, în picioare, nemișcată asemenea unei statui de ceară.
Oposumul îi devorase o bucată bună din pulpă, lăsând descoperit vârful rotunjit al unui os lucios. Purta costumul de baie roșu, preferatul lui Ted, ținea brațele întinse de-o parte și de alta a corpului care era aplecat ușor spre stânga. Părul și capul îi pluteau parcă ținute de mâini invizibile. Avea o expresie de bucurie deplină, în ciuda piciorului-fantomă.
Ted deschise geamul. Oposumul se retrase de partea cealaltă a mesei.
Acum părea cu adevărat îngrijorat de prezența lui Ted, chiar dacă, firește, nu suficient cât să lase deoparte prada. Rămase în așteptare ghemuit și arătându-și dinții, gata să fugă dacă era necesar. Ted făcu un gest brusc care nu servi la nimic, după care căută în jur ceva cu care să-l gonească. Lângă
grătar se afla o cutie de lemn pe care o recunoscu imediat, chiar dacă, probabil, fusese uimit s-o zărească acolo, deoarece n-o mai văzuse de când era copil, dar i se păru firesc s-o găsească din întâmplare în casa lui de om adult. Se apropie și o luă ca și cum ar fi fost o relicvă, într-un anumit fel chiar asta reprezenta. Cutia era pictată pe capac și pe partea de jos, astfel încât când se deschidea forma o tablă de șah. Interiorul era din catifea verde și fiecare piesă își avea locul prestabilit. Ted luă un nebun și îl aruncă dintr-o zvâcnitură a brațului drept. Dar nu nimeri. Cum era posibil să nu nimerești un animal împuțit, la o distanță de mai puțin de doi metri. Luă altă piesă și încercă din nou, de data aceasta cu mai multă forță decât era nevoie. Și greși din nou. De fiecare dată când arunca o piesă, era ceva care îi distrăgea atenția. Proiectilele descriau o curbă deloc previzibilă al cărei unic scop părea să fie evitarea oposumului cu o secundă înainte de a-l lovi. Dar Ted nu se dădu bătut și continuă să arunce cu pioni, unul după altul. Ca posedat.
Oposumul probabil că își dădu seama că legile fizicii o luaseră razna, în favoarea sa, căci se întoarse cu greutate în centrul mesei și continuă să-și VP - 22
savureze banchetul. Coada groasă și albă șerpuia ca o viperă în spatele corpului păros. Ted aruncă de vreo sută de ori, dar degeaba, se dădu bătut și lăsă cutia să cadă. Văzând-o pe jos, observă că toate piesele continuau să se afle la locul lor.
Se uită la Holly. Voia să-i spună că-i părea rău, că făcuse tot posibilul ca să-i recupereze piciorul. Ce fel de soț era, de nu putea să răspundă la nevoile familiei sale? Se simțea îngrozitor, pe punctul de a izbucni în plâns, dar atunci înțelese că într-adevăr exista o scăpare. Cum de nu-și dăduse seama mai devreme!? Brațul său drept deveni din ce în ce mai greu și Ted simți cum strângea mânerul Browningului. Ridică pistolul la nivelul chipului și îl studie fascinat. Cu o lentoare aproape poetică, ținti cu amândouă mâinile oposumul, savurând clipele de dinaintea împușcăturii. Animalul ridicase capul ca și cum ar fi intuit că sfârșitul îi era aproape. Glonțul îl lovi din plin în spinare și-l făcu să explodeze ca un balon plin cu sânge și mațe. Ted lăsă să-i cadă pistolul și merse până la masă, fără să-și ia ochii de la piciorul lui Holly; îl luă cu amândouă mâinile, cum ar face-o un medic cu un organ pe punctul de a fi transplantat. Acum că-l putea studia de aproape își dădu seama că
piciorul avea un șurub cu filet într-o parte, exact așa cum bănuise el. Totul avea să fie în regulă, se gândi el. Trebuia doar să se apropie de Holly și să-i înșurubeze piciorul la loc. Așa avea să fie un soț bun.
Coborî cele două trepte ale verandei și ridică privirea. Holly se afla în continuare acolo, doar că acum o gigantică ramă strălucitoare de culoare galbenă plutea între ei. Partea de jos se găsea la vreo cincizeci de centimetri de sol și Ted știa că putea să pășească pe deasupra ei fără probleme, dar chiar și-așa se opri o clipă înainte de a o face. Marea vuia în spatele lui Holly, la vreo zece metri distanță, și nevoia lui Ted de a-i înapoia piciorul și de a o îmbrățișa deveni insuportabilă. Își ridică propriul picior și îl trecu peste rama galbenă. Pentru o clipă, avu nebuneasca senzație că nu avea să poată
ajunge dincolo, dar reuși. Știa că, atâta timp cât nu o va atinge, nu va avea probleme. Imediat ce trecu de rama galbenă, dădu peste alta, de data aceasta verde, și repetă operațiunea, și din nou ridică privirea și o văzu pe Holly în aceeași poziție, la zece metri, așteptând, apoi altă ramă, și încă una, roșie, violet, Ted nu mai avea nevoie să fie atent ca să poată sări peste ele, o făcea aproape fără să-și dea seama, cu ochii ațintiți în față, cu privirea la Holly, apoi din nou una galbenă, una bleu, „uite, acum ajung, iubito”, zece metri, o ramă neagră ca noaptea, „Holly”, Ted nu mai mergea, alerga, sărind peste rame care se succedau constant, una după alta, el era asemenea unui atlet la un concurs, sărind peste garduri, fără să se oprească, Holly, fără să se oprească, Holly…
Iar ultima ramă îl înghiți și-l scuipă apoi, cu un urlet, în altă parte.
VP - 23
Stătea pe canapea.
Ted se ridică tresărind. Numaidecât își duse mâinile la picior. Era la locul său. Visase oare că-i lipsea un picior? Începea să uite. Scrută întunericul din cameră, apoi își privi tricoul șifonat și blugii incomozi pe care-i purta. Se ridică în picioare și, fără să știe bine de ce, se îndreptă spre ușa cu geam care dădea într-o parte a casei. Rămase acolo o bună bucată de vreme, privind cu atenție dealul ce se pierdea în noapte. Când se apropie de geam, se activă
senzorul exterior de mișcare și se iluminară masa și scaunele. Ted era copleșit de strania imagine a unui picior de femeie. Visase oare că lui Holly îi lipsea un picior? Zâmbi și reținu ideea ca să i-o povestească în după-amiaza aceea, când urmau să vorbească. Se întrebă ce oră era oare; în mod sigur, mai puțin de șapte, pentru că încă nu se luminase de ziuă, se gândi el. Își privi în mod instinctiv încheietura mâinii, dar ceasul său nu se afla acolo.
Atunci o amintire se ivi asemenea unei săgeți ce străpungea binefăcătoarea mantie a uitării pe care mintea lui încerca să o desfășoare. Se uită pe negândite spre baza grătarului. Cutia din lemn cu piesele de șah nu se mai afla acolo, dar amintirea ei era prea limpede. Chiar dacă tocmai avusese un coșmar în care lui Holly îi lipsea un picior, amănuntul cutiei de șah îi îngheță sângele în vene.
6.
Dacă tot avea să-și amâne plecarea de pe lumea aceasta, mai bine să-și continue rutina, iar asta însemna vizita la Laura Hill, terapeuta sa. Se bucura oarecum, pentru că relația cu ea se îmbunătățise cu timpul. Ceea ce începuse ca o serie de vizite recomandate de medic, deveni o experiență aproape plăcută. Ted nu ar fi acceptat niciodată să meargă la un terapeut dacă nu ar fi insistat Carmichael. „Cineva care e nevoit să facă față unei astfel de vești, Ted, trebuie să se stăpânească”, fuseseră textual cuvintele ei. Ted tradusese mesajul astfel: Un bărbat cu o tumoare inoperabilă mai devreme sau mai târziu va vrea să-și zboare creierii. Iar în cazul acesta doctorul Carmichael nu se înșela.
Strict vorbind, tumoarea nu era inoperabilă, existau aceleași posibilități de a o extirpa ca atunci când tragi la coș cu mingea de la o distanță de treizeci de metri. Doctorul Carmichael nu folosi această metaforă căci încercă să aprindă cu vorbele lui o licărire de speranță, chiar dacă Ted, analitic și pragmatic, lămuri repede lucrurile. Decizia îi aparținea, firește, putea să riște cu operația și să aștepte un miracol sau să continue ca până
VP - 24
atunci. Ted nu avea nevoie să se gândească prea mult. Era una din deciziile acelea pe care le luase de dinainte, fără să și-o propună, cu mult înainte ca să
apară durerile de cap și înainte ca rezultatul cercetărilor să fie prezentate de Carmichael, pe tonul rezervat veștilor devastatoare. Poate că luase hotărârea cu decenii în urmă, când văzuse sfârșitul filmului Zbor deasupra unui cuib de cuci, cu Jack dând din cap ca o marionetă fără păpușar, sau poate într-un alt moment, n-are importanță când. Avea să trăiască demn ultimele luni. Și dacă s-a dus la prima întâlnire cu doctorița Hill a fost pentru ca doctorul Carmichael să creadă că lucrurile își urmau cursul firesc; pentru el, bineînțeles, deoarece Carmichael era, ca un bun medic, dintre cei care credeau că trebuia făcut tot posibilul ca viața omului să fie prelungită cât mai mult. Nu conta dacă trebuia să tragi la coș de la treizeci sau o sută de metri.
Laura Hill părea de douăzeci și ceva de ani. Prima dată când Ted a văzut-o i-a fost milă de fetița aceea care făcea primii pași în profesie, cu ochelarii dreptunghiulari și părul strâns, cu un fel de a se purta binevoitor, și zâmbetul cuminte. Aproape că se juca de-a terapeutul, se gândi Ted, care urma să se minuneze mai târziu, când avea să descopere că Laura Hill în realitate trecuse de treizeci de ani. Nu știa ce vârstă avea exact; ea nu i-o mărturisise niciodată.
Femeia reuși să-l dezarmeze cu frumusețea ei juvenilă, aerul inocent și sinceritatea pe care o arătă în acea primă conversație. Pe Ted îl seduse posibilitatea de a sări peste capcanele pe care femeia aceea i le întindea la fiecare ședință, căci firește nici ei – nici lui Carmichael – nu-i vorbea despre ideile sinucigașe care începeau să i se înfiripe în minte.
— Bună, Ted, spuse Laura. Așadar, înțeleg că voiajul cu vaporul împreună
cu asociatul tău s-a anulat.
— Așa e. Mulțumesc că m-ai primit.
— Îmi pare rău de călătoria ta. Laura își purta părul arămiu strâns într-un coc. Cum te simți?
Ieri am omorât un om. Am fost la el acasă, l-am așteptat ascuns într-un dulap, și l-am omorât. Nimeni n-o să-i ducă dorul.
Savură cuvintele acelea. Își imagină cum avea să se schimbe Laura la față
dacă îi spunea așa ceva. Adevărul este că nici măcar el nu se obișnuise cu ideea de a fi omorât un om și cu atât mai puțin cu faptul că-i și plăcuse.
— Ieri am avut din nou un coșmar, spuse Ted.
Să povestească despre coșmarurile sale era o chestiune obișnuită, mai ales pentru că i se părea că nu aveau niciun sens, și pentru că obișnuia să
omită ceea ce putea însemna ceva.
— A apărut un element nou, a continuat el.
