Ted dădu să închidă ușa, dar bărbatul întinse mâna și îl opri. Nu era un gest neapărat ostil. Ochii îi străluceau imploratori.
— Numele meu este Justin Lynch, domnule McKay. Dacă îmi…
— De unde știți cum mă cheamă?
— Dacă-mi dați voie să intru și să vorbesc cu dumneavoastră zece minute, o să vă explic.
Urmă o clipă de așteptare. Ted nu avea să-i permită acelui bărbat să intre în casă, asta era clar. Dar trebuia să admită că prezența acestuia îi trezea o oarecare curiozitate. În cele din urmă, prevala rațiunea.
— Îmi pare rău. Nu e un moment potrivit.
— Vă înșelați, e momen…
Ted închise ușa. Ultimele cuvinte ale lui Lynch ajunseră mai stinse de după ușă, dar se auziră perfect. „E momentul ideal”. Ted continua să stea în fața ușii ascultând, ca și cum ar fi știut că mai urma ceva.
Și exact așa se întâmplă. Lynch vorbi mai tare ca să se facă și mai bine auzit.
— Știu ce-aveți de gând să faceți cu pistolul de nouă milimetri pe care lați lăsat în birou. Vă promit că n-am să vă descurajez s-o faceți.
Ted deschise ușa.
VP - 7
2.
Ted își planificase minuțios sinuciderea. Nu era o decizie de ultimă oră, impulsivă și plină de imperfecțiuni. Nu avea să fie unul din cei care planifică
cu stângăcie lucrurile doar ca să atragă atenția celorlalți. Sau așa crezuse el.
Căci dacă fusese atât de grijuliu cu fiecare amănunt, cum de aflase Lynch?
Vizitatorul cu zâmbet larg și trăsături perfecte fusese cât se poate de exact în ceea ce privește calibrul armei și locul în care o lăsase Ted. Chiar dacă era rezonabilă presupunerea că poate Ted avea să-și pună capăt zilelor în birou, părea o ipoteză riscantă, or Lynch o lansase fără ezitare.
Stăteau așezați fiecare la câte un capăt al mesei. Pe Ted îl cuprinse o veche senzație bine cunoscută: frisonul pe care ți-l dă adrenalina și care este urmat de o acuitate a gândirii ce te ajută să fii în avantaj față de adversarul pe care îl ai dinaintea ta. Trecuseră ani de când nu mai jucase șah, dar senzația era de neuitat. Și era atât de plăcută!
— Așadar, Travis ți-a cerut să mă spionezi, spuse.
Lynch, care pusese servieta din piele pe masă și părea dispus s-o deschidă, se opri oarecum consternat.
— Asociatul dumneavoastră nu are nimic de-a face cu asta, Ted. Vă
deranjează dacă vă spun Ted?
Ted ridică din umeri.
— Nu văd fotografii cu fiicele dumneavoastră, Nadine și Cindy, spuse Lynch uitându-se fix în servietă.
Părea să caute ceva.
Chiar așa, nu existau fotografii cu familia. Ted le strânsese din salon. Un sfat: dacă vrei să te sinucizi, ascunde fotografiile cu ai tăi. E mai ușor să-ți faci planuri fără să fii iscodit permanent de cei pe care îi iubești.
— Să nu mai pomenești de fetele mele!
Lynch lăsă să i se vadă din nou zâmbetul magnific. Ridică mâinile.
— Încercam doar să vă câștig încrederea, să stăm puțin de vorbă. Am văzut deja poze cu amândouă și știu că în momentul acesta se află împreună
cu mama lor în Florida. Au fost să-i viziteze pe bunici. Nu-i așa?
Comentariul ăsta părea luat dintr-un film cu mafioți. Știm unde se află
familia ta, nu face pe deșteptul! Și totuși, în atitudinea lui Lynch exista o candoare, ca și cum chiar ar fi căutat să fie amabil.
— Ți-am permis să intri în casa mea. Cred că deja asta înseamnă o anumită dovadă de încredere.
— Mă bucur să aud asta.
— Spune-mi, ce altceva mai știi despre familia mea?
VP - 8
Lynch își ținea mâinile sprijinite pe servietă. Cu o mână schiță un gest de lehamite.
— Ah, mă tem că nu foarte multe. Nu ne place să ne băgăm nasul mai mult decât este necesar. Știu că se întorc din călătorie vineri, ceea ce ne lasă un răgaz de trei zile ca să ne putem ocupa de treburile noastre. Timp mai mult decât suficient.
— Treburile noastre?
— Bineînțeles!
