Imediat ce ajunse acasă la Blaine, se ascunse în dulapul camerei de oaspeți de la parter, așezat comod printre niște cutii pe care își permisese să

le așeze altfel. În partea de jos a raftului, deasupra capului său, se găsea un abțibild cu Buzz Lightyear care strălucea în întuneric. Își imagină copilul care îl lipise acolo ca să se poată încuia și admira strălucirea, așa cum și el o făcea în momentul acela. Îl străbătu o anume nostalgie acum, când dragul de Buzz fusese dat uitării de stăpânul său, și era condamnat să strălucească în singurătate.

Blaine sosi patru ore mai târziu. Ted străbătuse casa înainte de a se ascunde și acum își putea imagina unde se afla Blaine în fiecare clipă. Intră

în casă venind din garaj, vorbind la telefon, o conversație plină de substanță; apoi își făcu un duș. Exista posibilitatea, deloc de neglijat, ca Blaine să ia decizia de a ieși în seara aceea, dar pe Ted lucrul acesta nu-l neliniștea…

VP - 16

avea să-l aștepte. Stătea de câteva ore în dulap și putea să mai stea acolo oricât ar fi fost nevoie. Până una-alta începu să moțăie.

Își analiză din nou planul, care ar fi decepționat orice producător de la Hollywood. Nu exista nicio confruntare, nici declarații de răzbunare, și cu atât mai puțin avertizări de vreun fel. Ted urma să aștepte ca Blaine să

adoarmă la el în cameră, apoi avea să iasă din dulap și să-l omoare fără ca măcar acesta să se trezească. Planul avea până și o latură milostivă.

La nouă și jumătate – Ted putea controla perfect timpul grație mobilului său –, Blaine se afla în salon uitându-se la televizor, probabil cinând ceva și înjurându-i din când în când pe concurenții unui joc tâmpit cu întrebări și răspunsuri. Situația era incertă. Blaine putea să plece să se distreze, caz în care așteptarea putea deveni o eternitate, ba chiar putea să primească vreo vizită sau să se poarte frumos și să se ducă devreme la culcare. Totuși un detaliu, deloc minor, putea complica totul. Ted percepu asta înainte s-o facă

Blaine, și imediat deveni atent, ascuțindu-și auzul în întunericul ce-l învăluia, încercând să audă dincolo de aplauzele înregistrate și vocea țipată

a prezentatorului. Magnus, aflat în curtea din față, începuse să scoată niște scheunături jalnice. Ted dădu din cap, pe fața lui citindu-se frustrarea. Doza pe care o folosise ca să adoarmă câinele nu fusese suficientă.

Televizorul amuți deodată. După o lungă tăcere, ușa de la stradă se deschise, și o clipă mai târziu se închise din nou. Blaine vorbea la telefon cu cineva, dar o făcea cu glas scăzut, deși putea fi auzit din dulap. Umblă prin salon, până ce, în cele din urmă, vocea i se auzi din ce în ce mai clară și atunci se petrecu ceea ce era de neimaginat: intră în camera de oaspeți unde se afla ascuns Ted. Aprinse lumina și închise ușa. Ted deschisese ușa dulapului vreo doi centimetri, iar acum era prea târziu ca să o închidă fără

să atragă atenția. Îl avea pe Blaine la doar câțiva metri, plimbându-se nervos prin cealaltă parte a camerei, atent la ce-i spunea interlocutorul său.

— Este exact așa cum îți spun, Tony, Magnus e drogat, aproape că nu se mișcă. I-au făcut ceva. Dacă a fost vreunul dintre ticăloșii din cartier, o să mă

ocup eu de ei, deja… Cum? Ce? Nu, n-am făcut.

— Blaine se opri. Se așeză pe pat, cu spatele la dulap, și coborî glasul. Ai dreptate, Tony. Chiar acum am să verific dacă totul e la locul său. Sigur că da.

Te sun imediat. La revedere.

Ieși din cameră lăsând luminile aprinse.

În două rânduri, Ted îl văzu pe Blaine trecând pe hol fără să facă niciun zgomot. A doua oară i se păru că vede că-i strălucea ceva în mână. Era doar o chestiune de timp până avea să verifice și camera de oaspeți. Ted scoase din haină un cuțit cu care avea de gând să-l omoare în timp ce dormea. Dinte pentru dinte, se gândi el.

VP - 17

Vreo zece minute mai târziu, Blaine se afla în pragul ușii; chiar avea o armă. Pentru o clipă, Ted avu certitudinea că fusese descoperit, că Blaine se uitase direct în dulap, și își dăduse seama că ușa era întredeschisă. Dar când intră în cameră, se așeză din nou cu spatele și luă telefonul de pe pat.

— Bună, Tony. Totul e la locul său. Da, să știi. Mâine am să verific care dintre vecinii mei i-a tras-o lui Magnus. Dar asta mâine, mor de somn… n-am mai dormit de două zile. Apropo… ți-am zis că da. Nu-ți face griji. La revedere, Tony.

Ieși din nou. De data asta, stinse lumina.

Ted nu băgă la loc cuțitul. Oare era o capcană? De ce nu se uita Blaine și în dulap? își impuse să mai aștepte treizeci de minute ca să se asigure că

stăpânul casei adormise complet.

Deschise ușa dulapului extrem de încet. Ieși din camera de oaspeți și traversă salonul în direcția scărilor. Din exterior se filtra foarte puțină

lumină. Magnus nu mai scheuna, iar în momentul acela nu trecea nicio mașină prin Eagle. Un pas greșit, un zgomot oricât de mic l-ar fi pus în gardă

pe Blaine. Urcă cu grijă, călcând pe trepte cât mai aproape de perete cu putință. Lemnul nu-l trădă. Ce era mai greu trecuse, se gândi el; tot etajul de sus era mochetat.

Camera lui Blaine se afla la capătul unui coridor strâmt. Când Ted se uită

în ea pe fereastră, văzu forma de neconfundat a lui Blaine sub un cearșaf alb.

Lumina care pătrundea prin geam îi permise lui Ted să înainteze prin cameră fără teama că ar putea să dea peste ceva. Strânse cuțitul de plăsele, și dădu să-l ridice când…

— Dacă miști, îți zbor creierii!

Vocea veni din spatele lui. Țeava unui pistol se sprijinea în ceafa sa, în timp ce lumina artificială îl orbea. Când reuși să se obișnuiască, văzu cum Blaine, întins pe pat, era de fapt o pernă.

Asta e șansa ta. Întoarce-te și înfige cuțitul în el! Dacă-ți trage un glonț în cap, ai ce ți-ai dorit, nu? Pe creierul tău n-o să-l intereseze prea mult care glonț îl face praf…

În buzunarul de la pantalon avea biletul de pe birou.

E ULTIMA TA SCĂPARE.

— Dă drumul la cuțit, spuse Blaine. Foarte bine. Nu te întoarce și ridică

mâinile!

Părea chiar un dialog à la Hollywood.

Ted nu era nervos. Faptul că Blaine nu trăsese spunea multe despre toate îndoielile acestuia. Poate că se întreba cine era cel care încercase să-l omoare. Știa în plus că nu-i trebuia deloc un cadavru în casă, ca să nu mai amintim de faptul că împușcătura putea atrage atenția vecinilor. Ted se VP - 18

minună de câte gânduri îi puteau trece prin cap atât de firesc. Se simțea ca un super erou. Iar în vârtejul acelor raționamente logice înțelese că nu avea chef să moară de mâna acelui individ. I se părea vulgar să fie tocmai Blaine; acum, că era ținta pistolului din spate, și lipsit de apărare, pricepea în sfârșit.

Una era să accepți condițiile lui Lynch și să mori de mâna unui necunoscut pentru ca, poate, durerea familiei să fie atenuată. Și alta era să fie Blaine!?

Poate că era doar instinctul de supraviețuire. Poate.

— Nu-i așa că m-ai văzut? întrebă Ted cu voce tare. Când ai intrat în cameră ca să vorbești la telefon… m-ai văzut.

— Cine te-a trimis?

— De ce crezi că m-a trimis cineva?

— Dacă nu te-a trimis nimeni, spune-mi, și viața ta se termină în clipa asta. Dacă-mi spui, o să trăiești încă un pic. Oricum, viu de-aici nu ieși.

— Nu e o înțelegere tocmai convenabilă pentru mine.

Ted dădu să se răsucească, foarte încet.

— Ți-am zis să nu te întorci!