jigodia părea să se simtă mulțumită așa, sfidând pe oricine i-ar fi ieșit în cale, cu ochelarii săi de soare cu lentile-oglindă și surâsul autosuficient.
Încercaseră să vorbească cu el, într-un mod conciliant dar și amenințător, și nimic nu funcționa. Asemenea unui copil rebel – chiar dacă trecuse deja de treizeci de ani –, părea să se încăpățâneze să-și stingherească aproapele de fiecare dată când cineva se apropia sau încerca să ajungă la vreo înțelegere cu el. Nu respecta nicio regulă de conviețuire, începând cu îngrijirea grădinii sau a câinelui său Magnus, un fioros rottweiler care avea trista soartă de a-și petrece ore și ore în lanț, lătrând la oricine trecea prin preajmă. Chefurile cu prietenii, exploziile zgomotoase pe care le scotea motocicleta lui, muzica dată la maximum, toate astea erau chestii firești la el. Nu era nimeni surprins când venea acasă cu prostituate, beat sau drogat, pentru ca ceva mai târziu să le dea afară, iar bietele femei mergeau aproape goale pe trotuar în așteptarea unui taxi.
Când acuzația de asasinat a devenit publică, mulți au sărbătorit, ba chiar s-au oferit să depună mărturie cu privire la comportamentul nepotrivit al celebrului lor vecin. Câțiva chiar regretau faptul că Blaine alesese s-o omoare pe femeie la ea acasă și nu la el, căci l-ar fi putut distruge cu o declarație-beton care să-l trimită după gratii vreme de câțiva ani. Nimeni nu VP - 15
se îndoia că Blaine era asasinul acelei biete fete. Vecinii au sărbătorit anticipat ceea ce credeau a fi un lucru cert: Blaine avea să fie trimis în judecată și găsit vinovat de uciderea Amandei Herdman. Un vis devenit realitate.
Doar că procurorul se văzu obligat să-i dea drumul. Un alibi solid ca o stâncă făcuse posibil acest lucru. Mai mulți martori îl văzuseră pe ticălos într-un bar la ora la care avusese loc crima și câteva camere de supraveghere aduceau dovada că era imposibil ca Blaine să fi fost asasinul.
Vecinii săi nu erau de aceeași părere și, firește, nu pricepeau cum de reușise nemernicul să păcălească sistemul judiciar; poate că avea vreun frate geamăn, dar, oricum, într-un fel îi păcălise pe toți. Acum nu numai că
trebuiau să se lupte cu un ticălos, dar și cu un criminal. Mulți luau în calcul foarte serios posibilitatea de a se muta.
Ted citi conștiincios raportul pe care Lynch i-l dăduse, în timp ce degusta un hamburger, așezat la masa din margine a unui fast-food. Nimeni nu avea să-i ducă dorul lui Edward Blaine, se gândi el. Putea să intre în casă pe ușa din față fără să se teamă că ar fi fost văzut; vecinii nu aveau să vorbească.
Memoră toate datele de care avea nevoie, ca de exemplu faptul că tipul ascundea o dublură a cheii sub preșul de la intrare. Câinele nu era o piedică.
În timp ce mușca din hamburger, urzi un plan simplu; reuși să uite de propriile sale probleme în timp ce sorbea din Coca Cola și înghițea cartofi prăjiți cu pumnul, iar chestia asta îl uimi. Fotografiile Amandei Herdman și câteva detalii scabroase din trecutul și prezentul lui Blaine îl făcuseră pe Ted să-și dorească într-adevăr să-l omoare. Tocmai înțelesese ce-i spusese Lynch despre fisurile din sistem. Exista ceva revigorant în a putea corecta acea greșeală, iar Ted simți acel fior.
Imediat ce ajunse acasă la Blaine, se ascunse în dulapul camerei de oaspeți de la parter, așezat comod printre niște cutii pe care își permisese să
le așeze altfel. În partea de jos a raftului, deasupra capului său, se găsea un abțibild cu Buzz Lightyear care strălucea în întuneric. Își imagină copilul care îl lipise acolo ca să se poată încuia și admira strălucirea, așa cum și el o făcea în momentul acela. Îl străbătu o anume nostalgie acum, când dragul de Buzz fusese dat uitării de stăpânul său, și era condamnat să strălucească în singurătate.
Blaine sosi patru ore mai târziu. Ted străbătuse casa înainte de a se ascunde și acum își putea imagina unde se afla Blaine în fiecare clipă. Intră
în casă venind din garaj, vorbind la telefon, o conversație plină de substanță; apoi își făcu un duș. Exista posibilitatea, deloc de neglijat, ca Blaine să ia decizia de a ieși în seara aceea, dar pe Ted lucrul acesta nu-l neliniștea…
VP - 16
avea să-l aștepte. Stătea de câteva ore în dulap și putea să mai stea acolo oricât ar fi fost nevoie. Până una-alta începu să moțăie.
Își analiză din nou planul, care ar fi decepționat orice producător de la Hollywood. Nu exista nicio confruntare, nici declarații de răzbunare, și cu atât mai puțin avertizări de vreun fel. Ted urma să aștepte ca Blaine să
adoarmă la el în cameră, apoi avea să iasă din dulap și să-l omoare fără ca măcar acesta să se trezească. Planul avea până și o latură milostivă.
La nouă și jumătate – Ted putea controla perfect timpul grație mobilului său –, Blaine se afla în salon uitându-se la televizor, probabil cinând ceva și înjurându-i din când în când pe concurenții unui joc tâmpit cu întrebări și răspunsuri. Situația era incertă. Blaine putea să plece să se distreze, caz în care așteptarea putea deveni o eternitate, ba chiar putea să primească vreo vizită sau să se poarte frumos și să se ducă devreme la culcare. Totuși un detaliu, deloc minor, putea complica totul. Ted percepu asta înainte s-o facă
Blaine, și imediat deveni atent, ascuțindu-și auzul în întunericul ce-l învăluia, încercând să audă dincolo de aplauzele înregistrate și vocea țipată
a prezentatorului. Magnus, aflat în curtea din față, începuse să scoată niște scheunături jalnice. Ted dădu din cap, pe fața lui citindu-se frustrarea. Doza pe care o folosise ca să adoarmă câinele nu fusese suficientă.
Televizorul amuți deodată. După o lungă tăcere, ușa de la stradă se deschise, și o clipă mai târziu se închise din nou. Blaine vorbea la telefon cu cineva, dar o făcea cu glas scăzut, deși putea fi auzit din dulap. Umblă prin salon, până ce, în cele din urmă, vocea i se auzi din ce în ce mai clară și atunci se petrecu ceea ce era de neimaginat: intră în camera de oaspeți unde se afla ascuns Ted. Aprinse lumina și închise ușa. Ted deschisese ușa dulapului vreo doi centimetri, iar acum era prea târziu ca să o închidă fără
să atragă atenția. Îl avea pe Blaine la doar câțiva metri, plimbându-se nervos prin cealaltă parte a camerei, atent la ce-i spunea interlocutorul său.
— Este exact așa cum îți spun, Tony, Magnus e drogat, aproape că nu se mișcă. I-au făcut ceva. Dacă a fost vreunul dintre ticăloșii din cartier, o să mă
ocup eu de ei, deja… Cum? Ce? Nu, n-am făcut.
— Blaine se opri. Se așeză pe pat, cu spatele la dulap, și coborî glasul. Ai dreptate, Tony. Chiar acum am să verific dacă totul e la locul său. Sigur că da.
Te sun imediat. La revedere.
Ieși din cameră lăsând luminile aprinse.
În două rânduri, Ted îl văzu pe Blaine trecând pe hol fără să facă niciun zgomot. A doua oară i se păru că vede că-i strălucea ceva în mână. Era doar o chestiune de timp până avea să verifice și camera de oaspeți. Ted scoase din haină un cuțit cu care avea de gând să-l omoare în timp ce dormea. Dinte pentru dinte, se gândi el.
VP - 17
Vreo zece minute mai târziu, Blaine se afla în pragul ușii; chiar avea o armă. Pentru o clipă, Ted avu certitudinea că fusese descoperit, că Blaine se uitase direct în dulap, și își dăduse seama că ușa era întredeschisă. Dar când intră în cameră, se așeză din nou cu spatele și luă telefonul de pe pat.
— Bună, Tony. Totul e la locul său. Da, să știi. Mâine am să verific care dintre vecinii mei i-a tras-o lui Magnus. Dar asta mâine, mor de somn… n-am mai dormit de două zile. Apropo… ți-am zis că da. Nu-ți face griji. La revedere, Tony.
Ieși din nou. De data asta, stinse lumina.
Ted nu băgă la loc cuțitul. Oare era o capcană? De ce nu se uita Blaine și în dulap? își impuse să mai aștepte treizeci de minute ca să se asigure că
stăpânul casei adormise complet.
Deschise ușa dulapului extrem de încet. Ieși din camera de oaspeți și traversă salonul în direcția scărilor. Din exterior se filtra foarte puțină
lumină. Magnus nu mai scheuna, iar în momentul acela nu trecea nicio mașină prin Eagle. Un pas greșit, un zgomot oricât de mic l-ar fi pus în gardă
pe Blaine. Urcă cu grijă, călcând pe trepte cât mai aproape de perete cu putință. Lemnul nu-l trădă. Ce era mai greu trecuse, se gândi el; tot etajul de sus era mochetat.
Camera lui Blaine se afla la capătul unui coridor strâmt. Când Ted se uită
în ea pe fereastră, văzu forma de neconfundat a lui Blaine sub un cearșaf alb.
