Ted se opri.

— Iartă-mă, dar trebuie să-mi vezi chipul. Noi doi ne cunoaștem.

O clipă de îndoială.

— Nu-ți recunosc vocea.

— Știu. Imediat ce-o să-mi vezi chipul o să înțelegi. Crede-mă!

Îl prinsese, ca pe un pește care mușcase din momeală. Mai trebuia doar să-l scoată din apă. Blaine era intrigat, aștepta să-i vadă chipul lui Ted, bătându-și capul să elucideze o problemă fără soluție.

— Bine, spuse Blaine. Întoarce-te! încet! Și fără să lași mâinile jos.

Ted începu să se miște, foarte încet. Calculă momentul precis în care brațele sale pe jumătate ridicate aveau să ajungă paralele. Un truc simplu.

Blaine avea privirea ațintită asupra capului lui Ted, care se învârtea voit mai încet decât restul corpului. Pentru o fracțiune de secundă, Ted reuși să-și lase fața să fie văzută și, în același timp, să-și coboare pe ascuns mâna care nu se afla în raza vizuală a lui Blaine și s-o bage în haină unde avea Browningul. Blaine își dădu seama de gest când Ted tocmai se întorcea cu arma la înălțimea pieptului și trăgea, totul într-o singură mișcare fără nicio tresărire. Fusese o împușcătură complicată, cu mâna îndoită, și de la o înălțime incomodă, dar chiar și-așa îl nimeri pe Blaine în mijlocul frunții.

Zgomotul sparse liniștea nopții. „Glonțul acesta îmi era rezervat mie”, se gândi Ted în timp ce Blaine se prăbușea ca o marionetă.

În buzunar avea fotografia Amandei Herdman. O așeză pe pieptul lui Blaine.

VP - 19

Ted rămase în picioare fără să-și ia privirea de la trupul căzut; Blaine nu muri imediat, se zbătu câteva secunde până ce rămase nemișcat.

Un zgomot în salon îl făcu să intre în alertă. Nu putea fi sigur ce auzise exact; poate că era zgomotul unui scaun târât pe podea. Băgă Browningul în haină și luă în mână cuțitul. Merse pe coridor până la balustradă și se aplecă

cu grijă ca să privească în jos spre salon. Ceea ce văzu îl impresionă în așa măsură, încât renunță la actul reflex de a se ascunde. În mijlocul salonului se afla un bărbat în picioare, era negru, foarte slab, purta un pantalon gri și un halat de laborator. Se uita la Ted ca și cum ar fi știut că în clipa aceea se aplecase să privească. Zâmbea într-un mod care te înfiora.

— Bună, Ted, spuse pe un ton grav.

Îi arătă o palmă rozalie în semn de salut.

Faptul că-i știa numele nu-l surprinse prea tare. În ultimul timp, asta părea a fi regula tuturor necunoscuților.

Ted coborî scara fără să-și ia ochii de la el.

— Lucrați pentru ei? spuse când ajunse jos.

Se sprijini de balustradă, cu Browningul în haină. Ceva îi spunea că

bărbatul acela nu reprezenta o amenințare.

Afară nu era nicio mișcare, era prea devreme ca poliția să sosească.

Magnus percepuse în mod clar prezența unor persoane străine în casă, pentru că din când în când scheuna. Oare știa că stăpânul său murise? Putea oare un câine să simtă mirosul de sânge de la distanța aceea? Probabil că da.

Cu vădit efort, urletele acestuia se transformau în scurte lătrături.

— Cine naiba ești dumneata?

Bărbatul zâmbi.

— Sunt Roger, Ted.

— Roger și mai cum? Doar Roger? Celălalt cel puțin mi-a dat și un nume de familie. Ted se frecă pe frunte cu dosul palmei. Auzi, nu știu ce faci aici, dar poliția trebuie să sosească dintr-un moment în altul. Sus e un tip mort, iar afară un rottweiler destul de supărat. Eu plec.

Roger schiță un surâs aproape patern.

— Nu m-ai auzit? insistă Ted.

— De ce să nu stăm puțin de vorbă în camera aceea?

Ted se uită la el perplex. Ce căuta omul acela acolo?

De ce să-l fi controlat astfel?

— Nu cred. Ești nebun. N-ai auzit împușcătura?

— A fost Blaine, nu-i așa?

Roger spuse fraza ca și cum ar fi fost un program de calculator.

— Da. Cine altul, dacă nu el?

— L-ai împușcat?

VP - 20

Tipul trebuie că auzise împușcătura. Ted nu răspunse.

— A fost un noroc să ai pistolul la tine, spuse Roger.

— E bine să fii pregătit… pentru orice eventualitate. După tot ce se petrecuse, Ted chiar nu pricepea de ce nu pleca odată. Era ceva în felul de a vorbi al acelui bărbat, un ritm hipnotizant.

— Porți și mănuși? zise Roger în timp ce arăta spre mâinile lui Ted. Un cuțit și un pistol de urgență? I-ai dat somnifere câinelui?

Roger dădea din cap ușor, încuviințând în mod admirativ.

— Voiați să-l omor, nu-i așa? răspunse indignat Ted.

— Ai lăsat o fotografie pe cadavru de data asta?

De data asta?

— Da.

Ted răspundea resemnat. Ce rost avea să se întrebe dacă bărbatul acela îl spionase, sau avea la el globul de cristal?