— În carte, vorbiți de un oposum… ce rol are mai exact?
Laura se așeză mai bine în scaun, surprinsă. Nu aprofundase problema cu oposumul. Ted abia dacă îi vorbise despre el și mai tot ce știa era legat de povestea cu Mike Dawson, care de asemenea nu se arătase prea cooperant când Laura îi ceruse detalii.
— Dintr-un motiv sau altul, Ted se temea de el, spuse Laura zâmbind îngăduitor. Poate că a avut loc un incident traumatic, sau cel puțin asta cred eu. Nu l-am întrebat niciodată.
Robichaud aprobă.
— Dar în acele cicluri, ce rol avea animalul mai exact?
— Domnule Robichaud, are asta vreo importanță pentru dumneavoastră?
— Da!
— Pot să știu de ce?
— În ziua aceea, în grădina casei mele, Ted credea că a văzut un oposum, așa cum ați descris în carte. Ei bine, nu a fost așa: nu l-a văzut într-o anvelopă veche, ci printre niște tufe plantate de soția mea.
Laura nu-și putu ascunde nedumerirea. Acceptase că partea poveștii în care apărea oposumul nu era reală, ci că făcea parte din cicluri.
— Sunt surprinsă.
VP - 276
— Îmi imaginez. Așadar, care era rolul oposumului?
— Nu știu cu certitudine, domnule Robichaud, dar cred că era modul lui Ted de a se menține în cicluri… De fiecare dată când lucrurile ieșeau de sub control, oposumul era acolo. Am certitudinea că Ted îl visa uneori, și e posibil ca reprezentarea lui în cicluri să fi fost un fel de gardian.
Robichaud făcu o pauză pentru a reflecta.
— Ca minotaurul din labirintul orașului natal…
Deloc rău pentru un avocat.
— Cam așa ceva, bănuiesc.
Sala era acum complet goală.
— Eu am văzut oposumul în ziua aceea, spuse Robichaud dintr-odată.
Laura continua să tacă.
— Ted a început să țipe că era un oposum în grădină și mai mulți prieteni de-ai mei s-au dus să-l prindă. N-au găsit nimic. Dar eu mă aflam în biroul meu, privind pe fereastră… și l-am văzut. Am văzut clar când se băga printre tufe.
— Nu știu ce să zic… oposumul există; probabil că a scăpat.
— Erau vreo treizeci de persoane și nimeni n-a văzut oposumul ieșind.
Tufele se aflau în mijlocul grădinii, și era imposibil ca un animal să iasă de-acolo fără să fie văzut. Ted l-a văzut. Și eu l-am văzut. Nimeni altcineva.
Robichaud se ridică și Laura îi surprinse privirea. Bărbatul îi întinse mâna și Laura i-o strânse.
— Acum înțelegeți de ce n-am putut să vorbesc cu dumneavoastră
înainte, nu?
Arthur Robichaud nu așteptă răspunsul, luă cartea pe care o lăsase pe masă, zâmbi și se îndepărtă cu mersul unui om care-și luase o piatră de pe inimă.
VP - 277
Mulțumiri
Cartea aceasta n-a fost scrisă peste noapte. Ted McKay a rămas mult timp în biroul său, așteptând ca autorul să reușească să întrevadă adevăratele motive care stăteau în spatele deciziei lui. Din fericire, s-a bazat pe ajutorul mai multor oameni.
•
Mamei mele, Luz, care a ascultat cu atenție ideile care au stat la baza acestui roman, chiar dacă multe dintre acestea n-aveau niciun sens. Ea și tatăl meu, Raúl Axat, mi-au fost alături mereu în cariera mea de scriitor.
Patriciei Sánchez, care a crezut în această poveste chiar și când abia avea formă, și care prin încrederea și prietenia ei a întins punțile necesare ca azi să fie realitate.
Mariei Cardona, agentei mele de la Pontas Agency, care a citit manuscrisul original și a propus schimbări absolut necesare în intriga romanului. Mulțumesc, Maria, că m-ai împins spre curgerea firească!
Annei Soler-Pont, căpitanul incredibilei corăbii literare, și întregii sale echipe, pentru că au reușit imposibilul cu această carte.
Annei Soldevila și echipei editoriale de la Destino, pentru că au muncit fără odihnă la manuscrisul original.
Surorii mele, Ana Laura Axat, fratelui meu Gerónimo Axat, și nepotului meu Ezequiel Sánchez Axat.
Lui Ariei Bosi și Maríei Pïa Garavaglia, pentru lectura manuscrisului original și pentru părerile lor.
