spre măsuța înaltă de lângă ecran. Era cea de-a treia lansare a cărții și totuși se simțea emoționată ca prima dată. O căută pe Dedee în primul rând, și simplul fapt că o văzu acolo, aplaudând frenetic, îi dădu putere. Sora ei fusese întotdeauna importantă pentru ea, dar în ultimul timp, de când fusese concediată de la Lavender și prin urmare se despărțise de Marcus, devenise singurul ei sprijin. Ea și Walter, desigur, dar Dedee era singura care o încurajase să termine cartea când lucrurile la Lavender deveniseră dificile.
— Manuscrisul e excelent. Dacă cei de la spital ți-au dat un ultimatum, eu zic să se ducă naibii. Iar în ce-l privește pe iubitul tău, nu m-ar mira să se spele pe mâini de toată treaba asta… știi că nu mi-a plăcut niciodată.
Dedee nu se înșelase.
— Bine-ai venit!
— Mulțumesc, Randall!
Laura alesese pentru seara aceea o fustă de culoare muștar și o cămașă
albă cu mânecă lungă. Mereu mânecă lungă. Fusta era strânsă în talie și când Laura se așeză și-și puse mâinile în poală, se uită ca încheietura mâinii drepte să nu fie expusă. Acolo, abia dacă se zărea un petic de piele arsă.
— Mai întâi de toate, spuse Randall, dă-mi voie să-ți spun că faptul că am fost invitat în această seară aici e o mare plăcere pentru mine.
Laura aprobă.
— A fost o introducere splendidă, zise ea.
— Mulțumesc.
Ziaristul se uită pe ecran, unde continua să se afle coperta cărții, și, ca și cum tocmai îi trecuse prin cap, întrebă:
— Spune-ne de ce un labirint, Laura.
— Oh… labirintul m-a fascinat dintotdeauna. Am crescut în Hawkmoon, Carolina de Nord, iar acolo exista un mic parc de distracții. Proprietarul, un bărbat încântător pe nume Adams, a ținut parcul deschis mulți ani, în ciuda pronosticurilor, iar atracția principală era un labirint circular.
— Era un labirint vegetal?
— Nu era vegetal, dar avea particularitatea de a i se putea schimba structura. Existau o serie de uși care se deschideau și se închideau, iar VP - 272
coridoarele erau diferite de fiecare dată. Domnul Adams spunea că erau peste o mie, dar e posibil să fi exagerat. Un bărbat deghizat în minotaur îl străbătea și făcea să fie și mai greu de ieșit de-acolo; celor mici le era frică. Și adevărul e că de puține ori am văzut pe cineva care să iasă din labirint. Cu sora mea, care este alături de mine în această seară, obișnuiam să mergem în timpul verii aproape zilnic. Era un băiat care lucra acolo și de care ne plăcea.
Dedee îi făcea semn, mimând:
De care îți plăcea ție…
Laura nu putu să nu zâmbească.
— Mereu m-am simțit atrasă de labirint, continuă. E ceva în felul nostru de a gândi care se aseamănă cu evadarea dintr-un labirint.
— Sau de a rămâne captivi în acesta, desigur, spuse Randall.
— Exact! De exemplu, în labirintul din Hawkmoon se intra printr-un culoar care te conducea direct în centrul labirintului, iar eu, din nu știu ce motiv, credeam că dacă aș fi ales mereu drumul care mă îndepărta de acel punct puteam ieși. Și bineînțeles că niciodată n-am reușit s-o fac.
— Căci pentru a ieși, uneori trebuie să dai înapoi. Așa e?
— Așa e! Când Ted McKay a ajuns la Lavender era ca și cum ar fi fost prins într-un labirint creat de propria lui minte.
— Fiind vorba de un om extrem de inteligent ca el, îmi închipui că era un labirint complicat.
— Într-adevăr. Petrecea săptămâni întregi adâncit în cicluri, învârtindu-se în cerc fără să ajungă la niciun rezultat. Iar când eu încercam să forțez un pic lucrurile, ghidându-l spre exterior într-o formă incorectă, ca atunci când eu eram mică și străbăteam labirintul din Hawkmoon, se pierdea iar. Era ca și cum aș fi luat-o de la capăt.
— Ted McKay a murit în incendiul de la fabrica părăsită, spuse Randall dând vocii sale o oarecare gravitate. Un incendiu din care tu, Laura, ai avut norocul să scapi, într-o oarecare măsură, povestea asta a fost și propriul tău labirint. Nu crezi?
— E posibil. Dar Ted McKay a fost cel care a trăit tot greul, nu doar pentru că și-a pierdut viața, ci și pentru că a trebuit să care o povară atât de grea atâția ani. Această carte, Randall, vorbește despre cum a fost acel drum plin de traume și despre cum el, Ted, a scăpat dintr-o capcană întinsă de propria-i minte. Dacă n-ar fi fost atât de puternic, eu nu m-aș mai afla azi aici, și nici aceste crime aberante nu ar mai fi fost rezolvate vreodată.
Câteva aplauze răzlețe se înmulțiră până când publicul întreg aplaudă
frenetic. Laura și Randall se alăturară.
VP - 273
— Unul dintre lucrurile pe care Ted mi le-a spus înainte să moară, zise Laura, a fost că nimic din toate astea nu avea rost dacă tatăl lui era mort. Dar noi toți știm importanța adevărului…
— Oh, absolut! Am avut ocazia să vorbesc cu familiile victimelor, și pentru multe dintre ele a fost o ușurare să afle că vinovatul nu mai e printre cei vii.
— De asemenea, și pentru fosta lui soție, și pentru fiicele sale, care au trebuit să se confrunte cu pierderea unui om drag… nici nu-mi pot imagina ce înseamnă asta. Măcar au putut vedea și ele ceea ce a fost Ted în realitate: un om cu o inimă mare, nevoit să ducă o cruce care nu era a lui.
Prezentarea continuă încă o jumătate de oră. Randall era un excelent intervievator, iar conversația dintre ei decurgea într-un mod natural.
După aceea, a avut loc sesiunea de autografe, în timpul căreia Laura a putut în sfârșit să se destindă și să se bucure de dovezile de afecțiune. Unii priveau discret cicatricea care i se vedea pe sub manșetă, alții făceau comentarii sau puneau întrebări. Cea mai des întâlnită discuție avea legătură
cu Lynch, despre care știau de la știri că își revenise din comă, dar nimic altceva. Ea le răspundea politicos că nu păstrase legătura cu el și că
permisiunea dată de familia lui pentru a oferi informații se termina cu ultima pagină a cărții.
La un moment dat, Laura văzu în depărtare un omuleț cu ochelari care nu stătea la rând. Avea în jur de cincizeci de ani, sau poate mai puțin, ținea cartea în mână și zâmbea strâmb.
