Un zâmbet indiferent se ivi pe buzele lui Kristen.
Ted se întoarse în camera lui. Își luă tabla de șah și cartea cu Bobby. Ieși pe fereastră și alunecă pe acoperiș până la zidul lateral pe care îl escaladase de o mulțime de ori. Mustangul lui Frank îl aștepta. Ted nu avea cheile pentru a putea intra în portbagaj, dar cunoștea șmecheria care îi permitea să
intre oricum. Intră ușor pe geamul deschis și se deplasă până la locul din spate. Trase de el și… iată!
Pleca cu tata! Acum bărbatul era furios, dar după ce îi trecea furia, ar fi înțeles.
Iar mamei îi va fi mai bine fără ei. Ted nu prea înțelegea cine era statul și cum ar fi avut grijă de mama, dar ar fi făcut-o mai bine decât Frank McKay.
Se ghemui în portbagaj și așteptă.
24.
1983
Portbagajul era confortabil pentru un copil de statura lui, astfel că
adormi. Avusese noroc că tatăl lui nu se gândise să-și ia cu el o valiză. Oare VP - 258
nu era firesc după tot ceea ce se întâmplase?! La asta se gândea când mașina se urni din loc și deja nu mai avea rost să-și facă griji. Tata avea bani suficienți pentru a putea cumpăra tot ce aveau nevoie.
Ted nu-și putea imagina unde mergeau. După un timp, își dădu seama că, dacă împingea în sus suportul, putea vedea pe un orificiu în interiorul mașinii. Reuși astfel să vadă silueta lui Frank, nemișcată și tăcută. Ieșiseră
din oraș.
Trecu mai mult de o oră, cel puțin asta crezu Ted, care la un moment dat se trezi cu o cutie de șah în brațe, ca un scut protector, și încă o dată a fost pe punctul de a adormi. Începuse să se obișnuiască cu ideea că va fi un drum lung, când Mustangul redusese viteza și se opri. Ted așteptă câteva secunde cu ochii deschiși în acel întuneric de nepătruns, puse deoparte cutia de șah și săltă capacul cu grijă. O rază de lumină îi perforă retina și Ted închise ochii. Nu-l putu vedea pe Frank când se dădu jos din mașină, în schimb auzi cum se deschise ușa și apoi se închise.
De afară se auzeau voci. Una era a lui Frank, desigur… cealaltă voce era a unei femei. Apoi ușile se deschiseră și mașina se balansă când cei doi urcară
în același timp. Ted se uită prin orificiul din portbagaj, dar nu reușea să vadă
scaunul din dreapta.
Și dacă încerca să mai împingă un pic? O făcu, dar fără succes. Capacul stătea perfect lipit în partea aceea.
— Îmi cer scuze că n-am putut să ajung mai devreme, spuse femeia. Azi am lucrat două ture la cinematograf.
Ted împietri. Nu se aștepta să fie însoțit. Tata îi spusese că nu-i plăceau cei care făceau autostopul, și că datorită slujbei lui de comerciant, îi vedea tot timpul și-i cunoștea foarte bine. Acea fată (pe care Ted și-o imagina mai tânără decât tatăl lui) nu era o persoană care făcea autostopul. Îmi cer scuze că n-am putut să ajung mai devreme.
— Nu-ți face griji, spuse Frank. Și eu am avut o zi grea la birou.
La birou?
— E departe de-aici?
— Nu chiar. Dar nu are sens să mergem cu două mașini… astfel vom putea să ne cunoaștem mai bine.
Ted renunțase să-ncerce să-i mai vadă, doar asculta cu urechile ciulite.
Și dacă mama lui avea dreptate? Asta putea fi femeia despre care îi vorbise chiar în după-amiaza aceea. Și gândindu-se la mama sa stând în spatele canapelei din sufragerie, simți un pumnal dureros. Mama luase trei pastile…
Nu le-a luat de bunăvoie. Tata a obligat-o să le ia.
VP - 259
Oricum ar fi fost, cel mai probabil era că avea să rămână pentru mult timp în locul unde o lăsase, chiar și peste noapte. Urma să se trezească acolo, buimacă, în întuneric… confuză și singură. Statul avea s-o găsească prea târziu.
Ted simți un fior. Cu ochii minții văzu salonul casei în penumbră, mama inconștientă pe podea, cu capul înclinat, și lângă ea patru oameni-antenă în picioare, examinând-o ca la un consult medical, cu fețele de furnică aplecate deasupra ei.
Frank începu să-i spună fetei pe nume – Elizabeth. Vorbeau despre fiul ei, care locuia cu bunicii materni în altă parte. Însă Ted era prea pierdut în gândurile sale, ca să le mai acorde atenție. Încă nu era pregătit să
recunoască, dar probabil că făcuse o greșeală când o lăsase singură pe mama lui.
O greșeală gravă.
— … tatăl lui nu l-a văzut niciodată, spunea Elizabeth. Știe că are un fiu, i-am spus, desigur. Dar niciodată nu i-a păsat. Și tu?
— Am rămas văduv, iar casa mi se pare prea mare acum, spuse Frank McKay. Teddy are șapte ani și uneori mă gândesc că stă singur…
Văduv? Teddy? Tatăl lui nu-i spusese niciodată Teddy.
Ce se întâmpla?
Ted se văzu obligat să ridice capacul ca să vadă. Nu se îndoia că auzise bine, însă nu-i venea să creadă. Ted nu creștea singur, o avea pe mama lui!
Iar casa lor era destul de mică în comparație cu celelalte case din cartier.
Nimic din ceea ce spunea tata nu avea sens. Încercă să stea într-o parte ca s-o poată vedea pe Elizabeth, dar îi era imposibil. Cel mult putea vedea prin vizorul său reflexia din oglinda retrovizoare… și văzu cum ochii tatei se uitau fix în ochii lui. Tata îl văzuse!
