Ted o privi contrariat. Laura continuă:
— Elizabeth Garth a murit în anul 1983. Tu aveai șapte ani atunci, Ted.
Șapte.
Până și șobolanii au încetat să mai facă zgomot în clipa aceea.
— Nu tu ai omorât-o pe Elizabeth Garth, și nici pe restul fetelor. Nu l-ai omorât nici pe profesorul Thomas Tyler! Tu n-ai omorât pe nimeni! Poți să
vezi acum firul comun?
23.
1983
Ted stătea întins pe covorul vechi din camera sa, cu o tablă de șah în brațe, când o auzi pe mama lui țipând pentru prima dată. Stătu nemișcat așteptând ca țipătul să se repete, și, aproape fără să se gândească, se târî până ajunse sub pat, de unde putea vedea dunga de lumină de sub ușă. Dacă
mama se apropia, putea s-o vadă. Tata nu era acasă.
Lângă tabla de șah se afla și o carte cu partidele lui Bobby Fischer, dăruită
de un vecin, care devenise singura lui sursă de cunoaștere. În scurt timp avea să știe partidele pe dinafară, dar pentru moment stătea bine. Jocul cu cele treizeci și una de piese era și el un cadou, de data asta ale unui necunoscut de la biserică. Mama îi făcuse un pion din folie de aluminiu VP - 253
pentru a înlocui piesa lipsă. Ea era în stare să facă lucruri extraordinare…
atâta timp cât își lua medicamentele.
Iar în ziua aceea nu și le luase, Ted era sigur. În ultimul timp, tata era cel care o obliga să-și ia pastilele. Dacă el nu era, ea uita sau prefera să n-o facă, și atunci mintea ei începea să-i joace feste. Ca Bobby, când făcea scheme pentru a-și păcăli adversarii și ca să-și ascundă adevărata strategie.
Ted era speriat. Stătuse toată ziua închis în camera lui, omorându-și timpul cu partidele lui Bobby și acum înțelegea că făcuse o mare greșeală.
Mama nu-i pregătise de mâncare, nu vorbise cu el deloc, iar el nu coborâse nici măcar să-și ia un pahar cu apă. Nu fusese la baie toată ziua! Și dacă
mama nu se deranjase, era pentru că mintea îi juca feste. Poate că dacă el ar fi încercat să-i vorbească mai devreme, ar fi putut s-o convingă să-și ia pastilele. Dar acum știa că nu mai era posibil. Și cel mai rău era că singurul care ar fi putut să rezolve lucrurile – cum el însuși îi explica mereu – era tata. Problema era că în ultimul timp certurile deveniseră și mai urâte. Tata trebuise chiar să o bată ca s-o facă să înțeleagă.
— Teddy!
Strigătul inconfundabil al mamei.
Ce să facă? Dacă pățise ceva? Bunica prietenului său Richie căzuse în baie, și abia după două zile o găsiseră. Mama nu era o bătrânică, dar putea să se lovească de ceva, se gândi Ted. Era supărat pe sine pentru că nu se dusese imediat s-o ajute.
Ieși de sub pat cu toată hotărârea pe care și-o putuse aduna, fără să știe dacă voia ca mama lui să-l mai strige o dată sau nu. Nu voia ca ea să-și spargă capul cum pățise bunica prietenului său Richie, sigur că nu, dar știa cât de confuză era uneori. Apăsă clanța și o învârti ușor.
Strigătul nu se repetă, iar liniștea de pe holul de la etajul al doilea înrăutățea atmosfera.
Ted coborî primele trepte ale scării și se aplecă peste balustradă. Privi sufrageria printre barele de lemn și văzu părul încărunțit al lui Kristen McKay în spatele canapelei. Nu era prima dată când Ted o vedea stând pe podea în spatele canapelei, cu spinarea sprijinită de dosul canapelei, cu picioarele întinse, atingând peretele; dintr-un anume motiv, acel spațiu o liniștea. Se apropie de ea încet.
— Mami?
Kristen se întoarse. În ochii ei, Ted văzu tot ce avea nevoie să știe. Se citea în ei un amestec de disperare și dezorientare.
— Ascunde-te!
Kristen îl luă de mână și îl trase până căzu. Ted se așeză lângă ea.
— Ce se întâmplă, mamă?
VP - 254
— Sunt-străini în casă, șopti ea.
Cu câteva luni în urmă, Ted s-ar fi străduit din greu s-o creadă. Doar era Mama lui! Ceva în interiorul lui îi spunea că trebuie s-o creadă. Dar știa că
erau singuri în casă.
— Ți-ai luat pastilele, mami?
Ea îl privi încruntându-se. Îl mângâie pe păr.
— Trebuie să faci liniște, Teddy.
— Cine e în casă? întrebă încet. I-ai văzut?
Kristen aprobă.
— Oamenii-antenă!
— Ted nu auzise vorbindu-se despre ei niciodată. Dar denumirea lor îl sperie.
