Kristen se întoarse și arătă pe deasupra canapelei.
— Unul dintre ei e în bucătărie. A traversat sufrageria mai devreme și l-am putut vedea de-aici. Sunt foarte înalți, Teddy, a trebuit să se aplece ca să
nu lovească marginea. Sunt slabi; au capul de furnică și niște antene foarte lungi.
— Poate că a plecat. Merg să văd…
— Nu! Kristen își înfipse unghiile ascuțite în brațul micuțului Ted. E
periculos. Îți spun că tocmai l-am văzut.
— Dar ce caută, mami?
Ea ezită o clipă.
— Ești un băiețel inteligent, Teddy. Pastilele de care vorbești tu nu sunt un tratament bun… nu mă ajută. Tatăl tău mă obligă să iau pastilele ca să mă
îndepărteze din calea lui. El vrea să stau toată ziua în pat, dopată.
— Tata ne iubește, spuse Ted, deși la șapte ani începea să se îndoiască de asta.
— Am aruncat pastilele în chiuveta de la bucătărie. De aceea au venit oamenii-antenă.
— Pe toate?
Pastilele erau foarte scumpe. Tatăl lui se plângea de asta tot timpul.
Uneori Kristen le arunca în closet, iar ăsta era un motiv suficient pentru o ceartă interminabilă. Acum le aruncase… pe toate.
— Oamenii-antenă știu, captează totul cu antenele lor. De-asta au venit.
Ted nu mai suportă și fugi spre bucătărie. Mama încercă să-l prindă, dar el a fost mai rapid.
— Nu! strigă Kristen.
Se întoarse și, îngenuncheată, privi pe deasupra canapelei cum singurul ei fiu intra cu toată viteza în bucătărie.
— Aici nu e nimeni!
VP - 255
Ted se apropie de chiuvetă. Într-o parte era un morman de cutii din carton și ambalaje, toate goale. Mama nu-l mințise… toate pastilele se duseseră pe scurgere. Simți un fior. Nici nu-și putea închipui consecințele pe care le putea provoca distrugerea tuturor medicamentelor. Doar gândindu-se și…
Se întoarse în sufragerie cu aceeași promptitudine. Mama se afla în același loc, în spatele canapelei.
— În bucătărie nu era niciun om-antenă, mamă! Oamenii-antenă nu există. Ai aruncat toate pastilele!
Ea se târî și încercă să-l prindă de braț. Ted scăpă și se dădu înapoi.
— Tata o să se-nfurie!
— Tatăl tău ne urăște, Teddy! Are pe alta. De-asta vrea să scape de mine, iar apoi va veni rândul tău. Te va închide într-un orfelinat și…
— Taci!
Kristen ignoră accesul de furie al fiului său și se târî din nou, de data asta în afara protecției oferite de canapea, și încercă iar să-l prindă de braț. Din nou, fără succes.
— Totul e din vina ta! Te urăsc! strigă el.
Ceva se schimbă pe chipul lui Kristen. Se întoarse spre locul sigur care era canapeaua. Vorbi încet:
— Tu nu ești Teddy al meu… Ești unul dintre ei. Kristen arătă spre bucătărie. Îl aveți pe Teddy acolo, nu?
Ted izbucni în plâns. Nu putea să se abțină.
— Nu mă păcăli! Stai departe de mine!
— Mami…
Ea clătina din cap o dată și încă o dată, cu ochii deschiși, pe deasupra canapelei. Ted știa că nu putea face nimic, așa cum știa că lucrurile aveau să
se înrăutățească într-un fel sau altul. Alergă spre camera lui suspinând, închise ușa după el și se băgă sub pat. Tabla de șah și cartea lui Bobby Fischer erau acolo. Le dădu la o parte cu mâna și-și acoperi chipul cu brațul.
Plânse amarnic.
După o jumătate de oră interminabilă, auzi lucrul de care se temea.
Mașina lui Frank McKay se opri pe alee. Ted ieși din ascunziș ca un arc. Ochii lui înroșiți se obișnuiră greu cu lumina din cameră. Se duse la fereastră și, într-adevăr, acolo era tatăl lui care cobora din mașină. Amănuntul geamului deschis în dreptul șoferului nu-i atrase atenția în mod deosebit. Tatăl lui lăsa mereu geamul deschis când voia să iasă iar.
