— Am aflat în primul an de facultate, spuse Ted. Pe atunci, tata tot încerca să se apropie de mine. O făcea prin intermediul mătușii Audrey, care îmi purta mereu de grijă și nu merita să aibă un frate ca tatăl meu. M-am întâlnit cu el, împotriva voinței mele, și mi-a spus despre Blaine. Mi-a arătat chiar și o fotografie.
— De ce a făcut-o? Vreau să spun… de ce ți-a spus tocmai atunci?
Ted ridică din umeri.
— Mi-a spus că era important ca noi să ne cunoaștem, că aveam același sânge și că Blaine nu avea nicio vină pentru relația distantă dintre noi.
— Sună destul de înțelept.
— Sigur. Tata poza mereu în canalia cea mai înțeleaptă de pe lume. Dar ai dreptate, de ce a făcut-o tocmai în acel moment? Eu eram pe-atunci la facultate și Blaine la liceu. De fapt, Laura, tata voia să-și bată joc de mine și, în acea zi, a pus în practică primul lucru care i-a trecut prin minte. Așa, pur și simplu. Nu-i păsa decât de propria persoană. Te asigur că nu-l interesa ca fiii lui să aibă o relație normală.
— Și ați avut-o?
VP - 249
— O relație normală cu Blaine? Sigur că nu. În ziua aia mă certasem cu tata, cum ne era obiceiul, și am plecat. Nu aveam nici cea mai mică intenție să-mi cunosc fratele.
— Dar te-ai gândit? Tatăl tău avea dreptate când spunea că Blaine nu era vinovat de nimic. Și nici tu. De ce să refuzi șansa de a-l cunoaște?
— N-am analizat asta prea mult. Am avut un an agitat la facultate.
Presupun că dacă mă apropiam de Blaine n-aș fi reușit să rup niciodată
legătura cu tata; încă o formă de a-i permite să facă parte din viața mea. A fost mai bine așa. În final, Blaine s-a dovedit la fel de nemernic ca tata…
Ted tăcu și-și lăsă privirea-n jos. Laura știa la ce se gândește. Se ridică și întinse brațul spre el, susținându-i bărbia.
— Uită-te la mine, Ted!
— Bănuiesc că nici eu n-am reușit să scap, spuse el. Laura continuă să-l țină de bărbie.
— Nu vreau să vorbim despre tine, deocamdată… Nici despre tatăl tău.
Vreau să vorbim despre Blaine.
Laura își retrase mâna și se așeză pe scaun.
— Ce vrei să știi?
— Știm că ai fost în casa lui. Îți amintești de ce?
Ted nu părea să aibă totul clar în minte.
— Când am văzut știrea despre asasinarea iubitei sale, mi-am dat seama că era vorba de fratele meu. Abia dacă-i văzusem fotografia cu mulți ani în urmă, însă figura lui mi-a rămas întipărită în minte. Moștenise câteva trăsături de la tata, semăna cu el în special aici… zise, arătând zona dintre sprâncene. Certitudinea am avut-o când am văzut filmarea în care el fugea de un reporter în plină stradă. Mersul lui era identic cu al tatei; ușor înclinat în față, cu brațele nemișcate. N-am văzut niciodată pe cineva care să aibă
mersul ăla, fără să-și miște brațele.
— La ce te-ai gândit când l-ai văzut?
— Nu știu. Că era vinovat, bănuiesc. Sincer, nu-mi amintesc.
— Spune-mi ce crezi acum referitor la Blaine.
— E necesar?
Laura confirmă.
— Blaine e fratele meu… bănuiesc că e ceva predestinat. E ceva în noi care nu e tocmai în regulă.
— Și asta te liniștește?
— Sincer, da.
— Mi-ai spus că ai aflat despre Blaine în primul an de facultate, dar că nu ai avut timp să procesezi informația pentru că ai avut un an agitat. La ce te-ai referit?
VP - 250
Laura știa deja, dar preferă ca Ted s-o spună.
— În acel an, am omorât un om. Se numea Thomas Tyler și era profesor la UMass. Tipul avea o relație cu iubita mea de-atunci, Georgia. E bărbatul pe care l-am văzut în curtea spitalului Lavender.
Se auzi chițăitul ascuțit al unui șobolan.
— Cum ai făcut-o? întrebă Laura.
— Ei se întâlneau seara în parcul de lângă bibliotecă. Am așteptat ca Georgia să plece și m-am apropiat pe la spate. I-am tăiat gâtul și am fugit. S-a făcut o investigație, dar nu s-a descoperit nimic.
Era curios cum Ted relata fiecare fapt, mașinal.
