Lăsă să cadă capacul, care se lovi de bancheta din spate scoțând un zgomot scurt.
Tata nu te-a văzut. Doar se uita în spate. De asta există oglindă
retrovizoare, nu?
— Ce-a fost asta? întrebă Elisabeth.
— Ce?
— Mi s-a părut că am auzit ceva… Pe acoperiș, probabil.
— Nu s-a întâmplat nimic.
— Mai e mult?
— Nu chiar.
Niciunul dintre ei nu scoase un cuvânt în următoarele clipe. Ted pierduse cu totul noțiunea timpului, nu putea să aproximeze cât timp merseseră cu mașina.
VP - 260
— Am putea să ne oprim puțin? spuse Elisabeth dintr-odată. Am o urgență.
— Aproape am ajuns. Încă o jumătate de kilometru și vei putea avea parte de o baie confortabilă.
— Nu pot să mai aștept.
— Sigur că poți, spuse Frank.
Ted cunoștea tonul acela. Era tonul care nu lăsa loc de comentarii.
Mustangul mergea din ce în ce mai repede.
— Să nu care cumva să deschizi ușa, m-ai auzit?
Elisabeth scoase un sunet îngrozitor.
— Lasă-mă!
Ted își ținu răsuflarea.
În câteva secunde se opriră cine știe unde.
— Îl vezi? spuse Frank calm. Dacă deschizi ușa, ți-l înfig în picior.
Ted nu privi. Nu înțelegea ce se întâmplă, dar cunoștea acea fațetă
autoritară și inflexibilă a tatălui său.
— Nu-mi face rău, îl implora Elizabeth. Am un copil.
— Nu, nu ai.
Frank luă cheile mașinii și făcu zgomot cu ele. Deschise ușa și ieși. În câteva secunde descuie ușa din dreapta a însoțitorului.
— Nu vreau să murdăresc mașina, înțelegi?
— Nu-mi face rău!
Fata se prăbuși. Vocea ei tremurândă deveni un suspin neîntrerupt.
— Ieși!
— Nu, te rog!
— Ești speriată?
Elizabeth plângea fără control. Frank îi făcea ceva și Ted nu îndrăznea să
privească.
— De acord, de acord… vin cu tine, spuse Elizabeth în plină criză
nervoasă.
Se dădu jos din mașină și după câteva momente scoase un strigăt de groază. Ted nu mai auzise niciodată ceva atât de îngrijorător în scurta lui viață. Strigătele nu încetau să se audă, iar el nu putea face altceva decât să-și astupe urechile, însă nu era suficient.
După un timp, Frank se întoarse la mașină, porni motorul și începu să
