Încercă să găsească o modalitate de a trece dincolo, dar focul formă o barieră care avansa în direcția în care se afla ea, când auzi pentru ultima dată strigătele de agonie ale lui Lee. Fumul era din ce în ce mai dens.
Becurile explodau unul câte unul formând o nouă imagine portocalie și apăsătoare. Șobolanii chițăiau.
VP - 265
Ted îi spuse să fugă în spate, cât timp el avea să mute canapeaua verde, care încă nu apucase să fie cuprinsă de flăcări, pentru a putea forma un fel de punte între masă și dulapuri. Nu reuși. Flăcările îi cuprinseră cămașa; a fost nevoie să și-o dea jos pentru a-și acoperi gura și a putea să respire.
Bolborosi ceva de neînțeles.
— Ce?!
Laura se afla la o distanță de zece metri, însă în loc să avanseze, trebuia să
se dea înapoi. Își dădu și ea cămașa jos și respira prin ea, dar chiar și așa, își simțea gândurile tot mai lente.
Ted încercă din nou, de data asta dându-și cămașa la o parte.
— Trapa, Laura. Bagă-te acolo și închide trapa.
De data asta, Laura înțelese. Totuși își dădu seama că era imposibil să
reușească în asemenea condiții. Flăcările ardeau între ea și deschizătura din podea.
— Ted, nu pot ajunge!
El îi strigă ceva, dar vocea îi fu acoperită de zgomotul produs de flăcări.
Fumul devenise atât de dens, încât femeii îi era imposibil să mai respire prin cămașă; nu mai suportă și o îndepărtă de la gură. Un atac de tuse o făcu să
cadă în genunchi. Nu fusese cu totul conștientă că o usturau ochii, până când descoperi că la nivelul podelei aerul era ceva mai respirabil. Își acoperi din nou fața cu țesătura și se târî până la peretele lateral. Se gândi că singura posibilitate pe care o avea era să se târască pe lângă plintă. O serie de mese din oțel formau un fel de tunel prin care putu să avanseze cu o relativă
ușurință.
Focul o făcu să se oprească de câteva ori, obligând-o să se lipească de perete pentru a putea ieși din tunelul improvizat. Pe măsură ce se apropia de trapă, fumul devenea mai dens chiar și la nivelul podelei.
Mai avea de străbătut aproximativ opt metri. Părea simplu, dar la jumătatea drumului ajunse să creadă că nu o să reușească. O cortină roșie îi bloca total trecerea. Dacă voia să reușească, trebuia să iasă de sub masă; dar situația nu era mai bună în niciun loc din acea încăpere. Când privi în urmă, văzu că nu mai era posibil să se întoarcă.
Îl strigă din răsputeri pe Ted, dar nu primi niciun răspuns. Oare reușise să
iasă din subsol sau căzuse inconștient? Poliția se afla pe drum și putea ajunge dintr-un moment în altul; dacă reușea să ajungă la trapă, ar fi putut rezista acolo, ar fi strigat până când cineva ar fi auzit-o.
Dar pentru asta era necesar să ajungă la trapă; nu avea prea mult timp la dispoziție. Ori încerca să iasă din tunel spre trapă făcând un ocol, ori făcea drumul cel mai scurt și traversa cortina de foc. Trebuia să încerce, pentru Walter.
VP - 266
Își înfășură cămașa pe cap, își puse mâna în față ca un scut și trecu în viteză.
VP - 267
Epilog
Doi ani mai târziu
Randall Forster a fost primit cu aplauze frenetice. Avea trei ani de când era interfața cu publicul la știrile despre crime de pe Canalul 4, iar asta îl făcuse foarte popular. Cazul lui Frank McKay fusese totuși decisiv în ascensiunea lui meteorică; era tânăr, charismatic și, cel mai important, știa să facă acrobații cu interesul publicului, curiozitatea morbidă și limbajul tehnic al unei povești scabroase.
Pe ecranul situat în laterala scenei se proiecta privirea penetrantă pe care cu toții o recunoscură. Jos, următoarele cuvinte:
SPINTECĂTORUL
DIN HAMHERSTVILLE
Frank Edmund McKay
1951–2011
Auditoriul amuți. Vocea ziaristului se auzi gravă la microfon.
— Un cămin de clasă mijlocie în micuțul sat Hamherstville, un tată care lucra în ture lungi la o fabrică metalurgică și o mamă care fusese bucătăreasă, croitoreasă, vânzătoare și menajeră; micuțul Frank a crescut practic singur până la vârsta de doisprezece ani, când sora lui, Audrey, a venit pe lume.
Randall se mișca pe scenă cu o convingere de mare orator. Cu o mână în buzunar, privirea ațintită când la public, când deasupra capetelor lor, era ca și cum ar fi căutat să zărească un trecut îndepărtat și revelator.
— Știm puține lucruri despre anii de început. Ceea ce s-a întâmplat în sânul familiei McKay este – și probabil va continua să fie – un mister. În 1964, Ralph și Teresa McKay s-ar fi mutat cu copiii lor în capitală, lăsând în urmă foarte puțin pentru a putea reconstrui ceva câțiva ani mai târziu.
Pe ecran apăru o fotografie în alb și negru cu un grup de copii la școală.
Două chipuri erau încercuite, unul dintre ele cu ochii mari și profunzi, inconfundabili.
— Frank a învățat devreme să-și ascundă adevăratul caracter, să
